Desăvarșirea creștină în esență constă în două lucruri: în iubire și smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Desăvârșirea este o prăpastie de smerenie”, o smerenie nesfârșită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Înveșmântați-vă cu iubire care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3, 14).

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viața noastră personală, este secetă de iubire în viața noastră de obște, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărțuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărțuiesc și ne zdrobesc patimile.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuința în bine sau în rău, pentru că „ce faci te și face”, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că: „Dacă nu faci binele pe care îl știi, n-are rost să cunoști alt bine” ca să-l faci pe acela.

Creștinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidență. Creștinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcționa, de a face din iubirea pătimașă – iubire virtuoasă, iubire adevărată.

Cu cât suntem mai cuprinzători în iubire cu atât suntem mai cuprinzători în fericire. Și dacă nu iubim, atunci nu suntem binecuvântați cu fericirea care izvorăște din iubire. Iubirea este fericire. Fericirea adevărată izvorește din iubire.

 (Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 74)