De ce moartea?

a) Este vinovat Dumnezeu de moarte?

Aceasta este o întrebare importantă și potrivită. Chiar așa, de ce moartea?  Cum s-a întâmplat moartea? Cine a legat-o de om?  Și de ce ne pândește mereu în călătoria vieții noastre? Dacă, așa cum spune Sfânta Scriptură și ne învață Biserica suntem creaturi și plăsmuiri ale Dumnezeu, atunci cine a pus moartea ca un fapt inevitabil în viața noastră? Am fost plăsmuiți de Dumnezeu muritori, adică numai pentru a muri? Este Dumnezeu pricina morții noastre?

Dumnezeu, Creatorul nostru este Viața. Aceasta a propovăduit-o Hristos: Eu sunt Învierea și Viața (In.  11, 25). Și când vorbea cu Moise pe Sinai din rugul aprins care nu se mistuia și răspunzând la întrebarea lui Moise care atunci era păstor: Care este numele Tău[1]? Dumnezeu, Cel ce vorbea cu el, i-a zis: Dacă te vor întreba fiii lui Israel cine te-a trimis și care este numele Meu spune-le lor că Eu sunt Cel ce sunt[2], adică Eu sunt Cel ce există. Aceasta ce înseamnă? Că Dumnezeu există totdeauna, Cel ce nu cunoaște sfârșit, Cel ce nu primește moarte!

Dacă, așadar, Dumnezeul nostru este Învierea și Viața[3] și dacă acest Dumnezeu este Cel ce este și dătătorul vieții, și dacă noi suntem făpturile Lui, plăsmuite, potrivit Sfintei Scripturi, după chipul Lui[4], aceasta înseamnă că suntem înzestrați și purtăm, la măsurile noastre omenești, însușirile lui Dumnezeu. Adică ceea ce are Dumnezeu în absolut, ni le-a dăruit și nouă în plan relativ. Prin urmare, ne-a dăruit nouă Dumnezeu și privilegiul vieții, să trăim și să nu cunoaștem moartea. Atunci cum și de ce moartea? Și aici iarăși cuvântul lui Dumnezeu este cât se poate de limpede: Dumnezeu nu a făcut moartea[5]. Prin urmare, Dumnezeu nu este vinovat pentru moartea omului. Cu toate acestea cum și de ce se află moartea în viața noastră?

Faptul că Dumnezeu ne-a plăsmuit și ne-a rânduit să fim nemuritori, se arată și din modul în care ne-a creat: A suflat în fața lui Adam suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie[6] ne înștiințează Cartea Facerii. Și cum se tâlcuiește suflarea de viață a lui Dumnezeu? Este puterea dătătoare de viață și lucrarea lui Dumnezeu care a avut ca rezultat crearea sufletului nostru. Sufletul este produsul suflării dumnezeiești de aceea se și numește și „este asemenea lui Dumnezeu, dat de Dumnezeu, zidit de Dumnezeu...ieșind ca dintr-un izvor al vieții și de viață făcător, suflarea bunei miresme veșnice care s-a născut din dumnezeiasca gură, ieșind și sălășluindu-se în Adam”, ne învață Sfântul Anastasie Sinaitul. Astfel sufletul nostru și după Sfântul Grigorie Palama este suflare de viață care vine din Duhul de viață făcător al lui Dumnezeu și acest suflet transmite viață și trupului și menține în existență întregul om. Și sufletul împreună cu trupul au fost plăsmuite instantaneu, în același timp, de Dumnezeu și constituie nu o unitate, ci un întreg, o completitudine, exact așa cum coexistă focul și fierul și vedem un singur întreg, incandescent, sau așa cum focul aprinde lemnul și-l face cărbune aprins. Așa ne-a făcut Dumnezeu! Să transmită sufletul, ca duh de viață făcător, viață și trupului și să fim nemuritori!

Dar ajungem iarăși la întrebarea unde și cum s-a aflat moartea?

La această întrebare-problemă dă răspuns Sfânta Scriptură. Totuși să vedem mai întâi cine era omul, unde l-a pus Dumnezeu, când l-a plăsmuit, ca apoi să se lămurească unde și cum s-a aflat moartea.

b) Ce era Raiul și cine era omul?

Dumnezeu creându-l pe om nemuritor, l-a pus în mijlocul Raiului. Și ce era acest loc? Raiul era, potrivit Sfântului Ioan Damaschin[7], „un locaș cu adevărat dumnezeiesc”, „plin de pomi pururea înfloritori, plin de bună mireasmă, plin de lumină”, care depășea orice putere a simțirii și a frumuseții. Și în acest loc nemaipomenit l-a întronizat Dumnezeu pe om, nu ca cea mai de pe urmă, ci ca pe cea mai specială și extraordinară făptură a Lui. Cu scopul de a domni și a împărăți și să aibă cunoștința făpturilor și să conducă și pe sine și acestă întreagă făptură a lui Dumnezeu la îndumnezeire. Cât de frumos o formulează sfântul Grigorie de Nisa: „De aceea omul a fost adus la existență ultimul, nu ca lepădat, ci ca chiar de la naștere să fie împărat al celor supuse lui[8]. Prin urmare, timpul și modul creării omului tâlcuiesc și rolul lui extraordinar în creație. Și încă spun Sfinții Părinții noștri, că fiind omul după chipul Creatorului Dumnezeu, întreaga lume naturală îl respecta, fiindcă vedea și recunoștea în persoana lui pe Dumnezeul Treimic care a creat-o! Adică întreaga prezență și viețuire a omului mărturisea și propovăduia existența și prezența lui Dumnezeu în creație. Dar și omul având în persoana lui bogatele însușiri dumnezeiești, a devenit împărat și domn și deținător al tainelor și al modului creației și lucrării lumii create. Astfel se explică și recunoașterea lui de către făptura creată ca interpret și tâlcuitor al Creatorului a toate, Dumnezeu!