Doi băieţei stăteau de vorbă, unul dintre ei spune că a făcut ceva, iar celălalt îi răspunde cu autoritate: „mare scofală!“ Poate părea ceva banal pentru un adult expresia respectivă. Dar pentru un copilaş de până în şapte ani această expresie - chiar primită de la un copil de aceeaşi vârstă - capătă caracter de directivă în viaţă. Pentru el, acel „mare scofală!“ poate deveni o etichetă pentru toate lucrurile pe care le va face el în viaţă, în timp ce lucrurile pe care le fac cei din jur sunt mai importante, interesante şi dezirabile. Va avea tendinţa să privească peste gardul vecinilor pentru a vedea ce fac ei, să facă asemenea, ca să obţină ceea ce pare că ar avea ei: bucuria, satisfacţia. Şi se va lăsa poate multă vreme condus de Fata Morgana nevoilor şi lipsurilor pe care - crede el - împlinindu-le, va obţine fericirea mult visată.

Fiecare moment e special

Mai întâi trecem prin credinţa copilului că, într-adevăr, ceea ce face celălalt este nemaipomenit, în vreme ce noi nu trăim decât o viaţă banală, insipidă şi plicticoasă. Privind mai atent, vom putea vedea, într-adevăr, că este o credinţă copilărească. Însă cineva care şi-a însuşit o asemenea perspectivă asupra vieţii va aştepta ca altcineva să-i spună ce e frumos şi ce nu, ce e vrednic de dorit şi ce nu (şi întreaga industrie publicitară profită de lucrul acesta din plin, precum şi industria telenovelelor şi a „poveştilor extraordinare“ din mass-media). Este tendinţa aceasta care pune valoarea vieţii în exterior, în strălucire, în senzaţii, în prestigiu şi care, pentru că nu e trăită de toată lumea, pare că e apanajul acelor lucruri.

Poate că, într-adevăr, vecinul merge în Hawaii să-şi petreacă zilele de concediu, în vreme ce eu nu merg decât la ţară. Dar de cele mai multe ori nu este vorba de asemenea diferenţe care ne fac să tânjim după alte experienţe decât ceea ce trăim. Dacă ne-am opri o clipă să-i privim pe cei care povestesc, vom vedea că foarte mult din ceea ce ne atrage este felul lor de a povesti, felul în care pun în valoare ceea ce povestesc. Există unii care au darul de a reda un sfârşit de săptămână în care au făcut o plimbare printr-o pădure de lângă oraş de ca şi cum ar fi o călătorie iniţiatică. Şi există alţii care povestesc o călătorie la Ierusalim de parcă ar fi fost la brutăria din colţ şi au stat la rând la pâine. Iar noi ce facem? Tânjim inconştient după o poveste care, oricât de extraordinară ar fi, este în afara noastră şi nu ne hrăneşte, dacă nu o transformăm în cale prin care să ajungem noi înşine în legătură cu noi înşine şi cu Dumnezeu, ci ne consumă şi ne împrăştie în dorinţe şi fantezii, în imagini şi concepte făcute de mintea noastră, pornind de la cele văzute/auzite. Şi presupunând că ajungem în acel loc, situaţie, eveniment la care am tânjit, ne trezim că nu vedem deloc ceea ce ştiam din auzite. Pentru că fiecare moment e special, dar nu poate fi special, dacă nu vedem noi înşine specialul din el.

Un exerciţiu de curăţire a percepţiei

Cum s-a spus demult, frumuseţea este în ochii celui care priveşte. Până ce nu ne vom curăţi privirea de lentilele acestea, nu vom putea gusta bucuria care se sălăşluieşte în trăirea deplină şi prezentă a fiecărui moment, aşa cum este el. Şi această curăţire începe acordând credit lumii, aşa cum o percepem noi, pentru a trăi această percepţie şi nu alta, în prezenţa lui Dumnezeu. Veţi spune că asta faceţi dintotdeauna, că nu puteţi percepe lumea altfel decât cum o percepeţi, şi aceea e chiar percepţia voastră. În acest caz, mă adresez mai mult acelora care au tendinţa de a eticheta scalat lucrurile pe care le văd, de la neplăcut, prin mai puţin plăcut, la plăcut. Spre exemplu, acelora care spun că vremea ploioasă şi friguroasă e urâtă. Ori că un răsărit de soare la mare este frumos. Vă propun un exerciţiu de curăţire a percepţiei, pe care, urmându-l, veţi putea să vă acordaţi din ce în ce mai profund la specialul din viaţa voastră personală. Îl puteţi face zilnic, oricând ieşiţi la o plimbare afară, dar chiar şi în casă.

Mai întâi, fiţi atenţi la fiecare zgomot pe care îl auziţi în timp ce mergeţi. Ascultaţi până la capăt lătratul unui câine, ciripitul unei păsări, zgomotul de tramvai, vântul care mângâie frunzele copacilor ori plânsul unui copil. Lăsaţi-le să treacă prin voi, fără a gândi ceva despre ele ori despre ceea ce le provoacă, dar fiind total atent la ele. Ceva mai târziu, începeţi să vă opriţi asupra a ceea ce vedeţi. Felul în care bate lumina într-un ochi de apă. O pană căzută de la un porumbel. Alte detalii care vă atrag atenţia. Din nou, nu le observaţi în termeni de plăcere sau neplăcere. Pur şi simplu priviţi la ele, fără a gândi ceva despre ele. Priviţi şi ascultaţi de ca şi cum într-adevăr acele lucruri ar face parte din viaţa voastră. Deoarece, într-adevăr, fac parte din viaţa voastră. Doar voi sunteţi cei care le auziţi şi le vedeţi. Iar acesta este un dar. S-ar fi putut foarte bine să nu fi fost în acel loc. Sunetul era acolo, dar voi nu eraţi. Deveniţi conştienţi şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru faptul că numai prin ochii voştri şi prin urechile voastre se văd şi se aud lucrurile în acel fel. Oricine, chiar şi dacă sunteţi cu cineva la acea plimbare şi îl faceţi atent asupra aceloraşi lucruri, nu le va percepe în acelaşi fel. Acesta este unul dintre darurile Domnului, care sunt special pentru voi. Mulţumiţi Domnului pentru ceea ce vedeţi şi auziţi. Şi, nu în ultimul rând, rugaţi-vă, precum orbul, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ Iar la întrebarea Lui - răspuns la rugăciunea noastră, „Ce voieşti să-ţi fac?“, să spunem şi noi: „Doamne, să văd!“ (cf. Luca 18, 41-42). Pentru că Domnul este Cel Care ne curăţă simţurile în aşa fel încât tot ceea ce percepem ajunge să fie mărturisire a slavei Lui.