Vindecarea sufletului constă în pocăinţă sau în schimbarea mentalului profund. Experierea dumnezeiescului Tămăduitor Care este Hristos, covârşiţi fiind de puterea Duhului Sfânt, este legată de experierea deosebirii duhurilor. De fapt, Dumnezeu dă această deosebire a duhurilor celui ce răspunde chemării la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 3, 2). Deosebirea duhurilor înlesneşte atunci colaborarea liberei voinţe a omului cu dumnezeiasca voie. Dumnezeu vrea să facă din om un dumnezeu prin părtăşia acestuia la energiile Lui îndumnezeitoare.

Inima omului este un locaş sălăşluit, însă, nu întotdeauna de către Dumnezeu. Şi, de aici provin relele şi suferinţele noastre. Aceasta ne este descoperită de lucrarea rugăciunii ce constă în a ne alipi necontenitei aduceri-aminte de Dumnezeu. În noi există un sălaş, acest templu lăuntric, această inimă care este parazitată de gânduri ce nu sunt de la Dumnezeu, nici de la noi şi care pot fi comparate cu acei neguţători pe care Dumnezeu îi izgoneşte, mânios, din templul Său. Odată cu această experiere pătrundem în ceea ce Sfinţii Părinţi din vechime numesc deosebirea celor trei voinţe, a celor trei libertăţi. Astfel, este libertatea mea de creatură, libertatea Ta, cea a Creatorului meu Căruia mă adresez şi libertatea lui, libertatea celuilalt, a potrivnicului, a lumii spirituale căzute, a demonului, a satanei, a diavolului. Este foarte important să subliniem că paza gândurilor şi deosebirea lor revin la aceeaşi realitate – anume că în noi există momeli, gânduri, închipuiri, îmboldiri duhovniceşti, înainte chiar de cele psihice sau fizice, întrucât întotdeauna este vorba de întâietatea duhovnicescului, a celor cereşti faţă de cele pământeşti. Însă, din pricina căderii şi a inversării unei părţi a celor cereşti, nu toate aceste imbolduri sunt de la Dumnezeu şi nu aparţin, nici atât, firii noastre, ci sunt şi de sorginte demonică. Acesta este temeiul a toată cercarea nevoitoare a spiritualităţii ortodoxe de astăzi.

Trăim într-o epocă în care lumea este foarte preocupată de suflet. Astfel, s-au dezvoltat mult ştiinţele umaniste care datează de la începutul secolului al 20-lea, îndeosebi cu metodele şi învăţăturile psihologiei lui Freud, Jung şi a altora. Acest fapt creează o remarcabilă sensibilitate faţă de studiul sufletului şi a profunzimilor lui. Secolul nostru este aplecat asupra sufletului omenesc, iar aceasta este de o importanţă excepţională. Cu toate acestea, destul de rar se recunoaşte faptul că există Dumnezeu şi, mai rar decât aceasta, se recunoaşte existenţa lumii îngereşti şi, mai ales, demonice. De multe ori se cercetează sufletul omenesc în profunzimile lui, fără a se gândi că există dimensiuni în afara lui, care lucrează înlăuntrul acestuia – anume, lumea dumnezeiască şi lumea duhovnicească sau îngerească care nu se identifică cu psihismul.

Aceasta coincide, după cum am văzut mai sus, cu o parte a sufletului, cu mentalul profund, fără a fi una cu el. În cele din urmă, în multe dintre analizele patologiei sufleteşti lipsesc două persoane din trei, studiindu-se doar omul. Şi este o greșeală, întrucât psihismul fiinţei umane este condiţionat de relaţia lui cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească, fenomenele psihologice neputând, aşadar, să fie explicate doar de relaţiile interumane. Aici este o complementaritate între ştiinţele umane şi aportul psihologiei Sfinţilor Părinţi, psihologie triadică ce presupune neapărat omul lăuntric, Dumnezeu şi lumea duhovnicească. Omul lăuntric, sufletul, este sensibil la imboldurile ce vin de la Dumnezeu prin Sfinţii Îngeri, cât şi la imboldurile diabolice. El poate spori treptat capacitatea de a alege între aceste două tipuri de sugestii, expresii ale dumnezeieştii voinţe şi a voinţei lumii îngereşti răzvrătite. Voinţa lui, cea care face alegerea, este cea de a treia voinţă din acest grup.