În cadrul sinergiei dintre har și strădania omenească, episcopul, preotul și diaconul trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a-și conforma credința și viața cu vrednicia pe care o impune slujirea lor sacerdotală. Slujitorul trebuie să stea cu toată vrednicia înaintea altarului, pentru a împlini înalta sa slujire, care cere mai ales o mare curăție.

Episcopul sau preotul, în vremea slujirii liturgice, sunt icoane sau tipuri a lui Hristos. Se cuvine așadar, ca prin purtarea și ținuta lor să-L înfățișeze pe Hristos, să fie conform cu El în toate, bine știind că și felul cum se poartă atunci când nu slujesc contribuie la formarea imaginii pe care le-o oferă credincioșilor la sfintele slujbe. Sfântul Simeon de Dajbabe scrie că „înfățișarea preotului, cuvintele sale, umbletul și portul, gesturile și toate celelalte au o mare înrâurire asupra celor care-l privesc”.

Episcopul sau preotul sunt păstorii turmei și așadar călăuză, cel care arată calea de urmat și se îngrijește de fiecare păstorit al său în necazurile și nevoile sale. Trebuie ca cel ce este cap, ochi și gură trupului să fie teafăr, pentru ca și trupul întreg să fie teafăr, după cum spune Teodor de Mopsuestia.

Preotul este privit ca pildă de urmat. Credincioșii îi ascultă cuvintele și sfaturile și iau aminte la purtările lui, ca la nimeni altul. Vrednicia de preot, asemenea unei lămpi, pune în lumină și însușirile, și metehnele, și ca o lupă le mărește și pe unele și pe altele. Felul de a fi și purtările sale servesc drept exemplu și, în funcție de natura și de calitatea lor, sunt fie lăudate, fie privite cu dispreț, răsfrângându-se asupra credinicoșilor. Cele bune pot spori râvna lor duhovnicească, iar cele rele pot slăbi credința și zelul.

Preotul are așadar o foarte mare răspundere. Prin sfaturile lor, dar mai ales prin pilda pe care o oferă, preoții au o mare influență asupra purtării și vieții celor păstoriți de ei. În tratatul său Despre Preoție, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că preoții vor fi aspru pedepsiți la Judecată, pentru că păcatele lor sunt supuse unei osânde mult mai mari decât cele ale credincioșilor de rând.

Preotul trebuie așadar să ia aminte la purtarea sa și și-o înfrâneze prin nevoință aspră; „trebuie să se întărească din toate părțile, ca și cu o platoșă de oțel, cu zel mare și necontenită supraveghere a vieții sale”. Să se căiască de păcatele sale, să nu pregete a cere iertare dacă a tulburat sau jignit pe cineva și să se smerească pe sine, ascultând pe Hristos, Care i-a îndemnat pe ucenicii Săi să se poarte ca niște slujitori.

Ca unul ce-și pune tot sufletul și întreaga lucrare în slujba Bisericii și a faptelor de iubire creștină, preotul este supus la multe primejdii și ispite. De aceea, mai mult decât oricare alt credincios, el trebuie să se îngrijească de sporul duhovnicesc lăuntric, cu mare râvnă spre împlinirea nevoințelor și a toată virtutea. Dacă nu se face pe sine întruchipare a virtuților pe care le propovăduiește și dacă nu-și aseamănă viața cu propovăduirea, învățătura și sfaturile preotului rămân literă moartă. Nu poate răspândi lumină și nici căldură nu poate dărui cel care nu are în sine însuși lumină și căldură.

Bine este ca, de la început, cel ce dorește preoție s-o dorească în chip curat, de dragul lui Dumnezeu și al aproapelui, vrând să le slujească lor în chip smerit și mărinimos, bine știind că lucrul acesta cere jertfire și lepădare de sine.

Cel ce se apropie de preoție se cuvine să aibă o adevărată chemare duhovnicească, de la Dumnezeu, nu de la voia omenească. Cel ce dorește preoție trebuie negreșit să aibă însușirile cuvenite pentru împlinirea acestei slujiri. Alegerea slujitorilor este deosebit de importantă. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că aceia care iau parte la această alegere au o răspundere deosebit de grea, pentru că de hotărârea lor depinde nu doar viitorul unui om, ci al tuturor celor pe care îi va avea în grijă.

(Jean Claude Larche, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 502-508)