Ce a însemnat pentru tine să trăiești vreme de aproape jumătate de an într-o altă țară și într-un alt mediu decât cel în care erai obișnuită?

A fost diferit și greu, fiindcă nu am avut confortul bisericii și al mediului de acasă. A trebuit să iau totul de la capăt, dar credința a fost mereu aceeași. A fost singurul lucru pe care n-a trebuit să-l încep din nou. Credința a continuat și acolo, a fost chiar mai puternică pentru că se simțea diferit acolo.

Tot acest drum a fost precum o rugăciune pentru mine

Ai găsit o parohie românească, însă de această dată nu mai aveai biserica la două străzi distanță. Cum s-a simțit acest lucru? 

A fost destul de departe, dar ca să merg la biserică a fost un efort duhovnicesc pe care mi l-am dorit. Am simțit în mine dorința de a merge. Nu o făceam din rutină, pentru că „trebuie” să merg, iar lucrul acesta nu l-am simțit acasă, în România, când aveam biserica lângă mine. Cum am ajuns la biserică, cum am aflat de ea, printre schele, să caut ușa, să cobor în subsol… tot acest drum a fost precum o rugăciune pentru mine.

Care a fost relația ta cu parohia ortodoxă din Foggia?

M-am simțit ca în familie. Imediat cum am ajuns, dascălul de acolo ne-a invitat la strană. Eu mai știam să cânt la strană de la ATOR, din Liturghiile misionare, dar colegii mei nu știau. Ne-am dus cu toții tiptil, tiptil, lângă dascăl. Era un mediu nou, nu puteam să refuzăm. Ne-am dus acolo, am cântat și de atunci nu a existat slujbă în care să nu cântăm la strană. S-a întâmplat chiar să fim lăsați singuri să cântăm pentru dascălul nu putea – în diaspora dascălii au și alte joburi pe lângă cel de cântăreț la strană – iar părintele ne ruga pe noi să venim la strană pentru a putea săvârși Sfânta Liturghie. Cu ajutorul nostru, nu a existat nicio zi de sărbătoare fără slujbă în Foggia. Oamenii din parohie ne-au îmbrățișat, s-au bucurat că suntem acolo și că mergem la biserică. Pentru ei acest lucru nu e ceva obișnuit. M-am bucurat și eu să văd că au început și alți tineri să vină la biserică și să cânte cu noi la strană. Au văzut că nu este o rușine acest lucru.

Cum sunt cei pe care i-ai întâlnit în parohie? Ai observat ceva distinct la ei?

Au o inimă foarte mare! Ne-au primit pe noi, niște străini, ca fiind copii lor. Poate această iubire și dor de țară, noi fiind proaspăt veniți din România, i-au făcut să ne îmbrățișeze și să aibă grijă de noi. Este vorba despre o iubire căreia nu pot să-i dau glas. Pur și simplu s-a simțit. S-a simțit prin grijă, prin fiecare întrebare pe care ne-o adresau: „Sunteți bine? Aveți nevoie de ceva?”. Mereu ne întrebau acest lucru: „Vă lipsește ceva?”, iar noi spuneam: „Ce să ne mai lipsească? Avem de toate. Totul e bine!”.

Ce crezi că este cel mai greu pentru românii care trăiesc în diaspora?

În primul rând, faptul că poate nu au biserica aproape, iar cele pe care le au sunt în spațiile închiriate de la alte confesiuni. Acest lucru face ca slujirea și aranjarea bisericii să vină cu un efort în plus. Uneori primești un loc foarte mic pentru a sluji sau chiar o bucătărie, unde trebuie să improvizezi un altar. E greu să nu ai totul la îndemână, la dispoziția ta, să știi că „acolo e biserica”. Nu, trebuie să o cauți… În Italia sunt parohii, însă uneori trebuie să mergi mulți kilometri să ajungi la biserică, iar asta necesită bani, benzină, transport, lucru pe care nu toată lumea și-l permite. Nu toți românii care sunt în diaspora își permit. Unii merg doar o dată pe lună, însă e de apreciat că își doresc asta și transformă dorința în faptă.

Care a fost cel mai mare dor al tău din această perioadă?

Mi-a fost dor de oamenii de acasă. De prietenii mei, de familie, de comunitatea de acasă. Nu s-a putut compensa, oricât de multă iubire am primit acolo. Am mers la toate Vecerniile, la toate Liturghiile și, totuși, lipsea ceva. Mă simțeam incompletă.

Dorința de a păstra tradiția și de a ne simți „acasă” a fost mai importantă.

Am văzut în câteva imagini postate pe social media că ați reușit să coaceți sfințișori. Cât de greu este să păstrezi tradiția într-un spațiu diferit de țara ta?

Destul de greu. Nu aveam de gând să fac sfințișori, însă eram alături de colegii mei și spuneam: „Azi, de obicei bunicile noastre ne aduceau sfințișori. Noi acum suntem aici și nu are cine să ne aducă”. La biserică nu s-a făcut slujbă și ne gândeam: „Stăm fără sfințișori?” Atunci m-am gândit că am făină, ce mai e necesar merg să cumpăr și încerc să fac. Nici cuptor nu aveam și i-am făcut la tigaie, dar dorința de a păstra tradiția și de a ne simți „acasă” a fost mai importantă. Chiar dacă nu au avut aspectul pe care mi-l doream, precum sunt cei făcuți de bunica, cu nucă – eu am înlocuit nuca cu migdalele – pentru noi a fost o bucurie. Atunci am dus și altor români din comunitate: „Uitați ce am făcut! Sfințișori!”. Și s-au bucurat foarte mult! Dorul de casă nu poate fi înlocuit, oriunde ai fi.

Ce ai transmite tinerilor care visează să plece de acasă, cu gândul că vor găsi ceva mai bun peste hotare?

Când am fost într-o excursie prin Europa, un român pe care l-am întâlnit în Elveția mi-a spus: „Europa este praf în ochi”. Atunci nu prea am crezut acest lucru fiindcă am trecut prin țările europene ca turist. Acum, după ce am trăit într-o altă țară europeană decât a mea, pot confirma. Frumusețea aceasta de la exterior de multe ori nu ajunge în profunzime, iar când vine vorba să discutăm de lucruri profunde, începem să tragem bară. Începi să vezi și defectele, nu doar ceea ce este frumos și precum este și la noi, nu este totul cum trebuie să fie. Traiul într-o altă țară nu e pentru toți. Este bine să avem experiențele noastre, pentru că se simte diferit atunci când le trăiești pe propria piele. Depinde ce este important pentru fiecare. Eu, din perspectivă profesională, aș avea mai multe oportunități de job în afara țării, însă nu îmi doresc acest lucru. Așadar, să trăiesc în diaspora nu este pentru mine. Uneori e nevoie de lucruri simple ca să fim fericiți.