Dintre oamenii iubitori de agonisire și asupritori, unii știu că păcătuiesc, pe când alții habar nu au că păcătuiesc fară vindecare. Fiindcă a nu simți boala de care ești cuprins este o mare nesimțire, care se încheie prin nesimțirea și omorârea sufletească desăvârșită. De aceea, pentru aceștia trebuie mai ales să ne pară rău, fiindcă a face răul este lucru mai vrednic de jale decât a îndura răul. Cei ce fac răul sunt amenințați de cea mai mare primejdie, pe când paguba celor ce-l suferă privește numai averea. Pe lângă asta, cei ce fac răul nu simt îndoita lor omorâre, fiindcă înțelegerea lor este nedesăvârșită, pruncească.

Copiii foarte mici nesocotesc lucruri cu adevărat de speriat, vârându-și adesea mâinile în foc; în schimb, văzând o mască goală, o nălucă, se înspăimântă și se cutremură. Ceva asemănător se întâmplă și cu iubitorii de agonisire: temându-se de sărăcie, care nu este de temut, ci mai degrabă slujește drept prilej pentru paza gândurilor și cugetarea smerită, pun mare preț pe bogăția nedreaptă, care e mai cumplită decât focul, fiindcă preface în pulbere și gândurile, și nădejdile celor care o au. (Cuviosul Isidor Pelusiotul)

(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 104)