La crearea primilor noștri părinți, Dumnezeu a adus la existență pe pământ o formă de viață nouă și superioară: bărbatul și femeia. Dintre toate făpturile create de El, numai ei erau după chipul Său. Erau ființe umane și, ca atare, erau absolut diferite de oricare altă formă de viață de pe pământ. Dumnezeu îl face pe om la sfârșitul creației, tocmai pentru a-i pregăti mai întâi locul potrivit după înțelepciunea Sa.

Din multa iubire de oameni, sfatul Sfintei Treimi, la plinirea vremii a hotărât:

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;  după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (Geneză 1, 26-27).

Este cât se poate de clar că, atât bărbatul cât şi femeia, au fost făcuţi după același chip – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Biblia în întregime ni-L prezintă pe Dumnezeu folosind nume şi pronume la genul masculin. Dumnezeu se apleacă asupra materiei create, precum olarul care vrea să meșteșugească lucrul său și, luând țărână din pământ, a modelat cu propriile mâini trupul, iar mai apoi suflându-i suflare de viață, l-a făcut să fie viu. Acest fapt arată că omul are o poziție specială nu numai față de natura din care este luat trupul lui, dar și în raport cu Dumnezeu, înaintând spre asemănare.

Rațional vorbind, am putea spune că Dumnezeu a plăsmuit pe Adam și mai apoi pe Eva, ceea ce ar însemna că a creat de două ori, adică doi oameni. În aceeași idee, și în mijlocul bisericii se înfățișează tot două persoane, un urmaș al lui Adam și o urmașă a Evei, dar după primirea Sfintei Taine a Căsătoriei ei devin o familie și un singur trup: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. (Matei 19:5) 

Așadar, așa cum Adam și Eva una sunt, tot așa, prin liber consimțământ, iubire și binecuvântare, mirii tot una devin. Termenul „un singur trup” înseamnă că în același fel în care corpul nostru este o unitate întreagă și nu poate fi separat în bucăți și în același timp să fie întreg, tot astfel a dorit Dumnezeu în Înțelepciunea Sa să se întâmple și în relația de căsătorie. Nu mai sunt doi, bărbat și femeie, ci, acum ei formează împreună un întreg, o singură familie. 

Am putea spune că Adam o avea pe Eva înlăuntrul său, pentru că Dumnezeu atunci când l-a adormit cu somn greu, i-a luat din partea inimii care simbolizează puterea iubitoare a omului și a adus la viață ajutor după nevoia sa. Dar nu numai atât, ci știind Dumnezeu mai dinainte nestatornicia în singura poruncă edenică, a asigurat înmulțirea neamului omenesc de după cădere.

Din punct de vedere fizic, soții devin un singur trup, și unul din rezultatele acestui singur trup se regăsește în copii, rod al iubirii lor; acești copii dețin o alcătuire genetică specială, specifică unității lor. 

Chiar în aspectul cel mai lăuntric al relației lor, soțul și soția nu trebuie să-și considere trupul ca fiind al lor, ci aparținând partenerului lor, după cum ne arată marele Apostol Pavel: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7, 4).

Aspectul frumos și simțit ca fiind indispensabil pentru marea majoritate poate fi ca doi oameni să trăiască împreună, îndeplinindu-și nevoile unul celuilalt. Dar Dumnezeu are o chemare mai înaltă pentru căsătorie. Tot în același fel în care trebuiau să Îl slujească pe Mântuitorul cu viața lor înainte de căsătorie (Romani 12, 1-2), cei doi trebuie acum să Îl slujească pe Hristos împreună, ca o unitate, și să își crească copiii pentru a-L sluji pe Dumnezeu. 

Unirea celor doi prin Taina Căsătoriei trebuie să țintească în primul rând spre ajutorarea reciprocă în vederea mântuirii. Apoi, în al doilea rând, spre nașterea de prunci, care este rod al binecuvântării și ascultării poruncii date de Însuși Dumnezeu: „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleți pământul şi-l supuneți; şi-l stăpâniţi...!” (Geneză 1, 28).

Interpretarea Sfinților Părinți asupra versetului menționat mai sus este una cât se poate de profundă și depășește interpretarea literală, simplul sens biologic sau administrativ. Ei văd în aceste cuvinte nu doar o permisiune de a folosi resursele pământului puse la îndemână de Dumnezeu, ci o responsabilitate spirituală uriașă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi trebuie să înțelegem din aceste cuvinte o creștere a virtuților, o înmulțire a gândurilor bune și stăpânire prin iubire. Dumnezeu îi „pune în gardă” pe Adam și Eva, astfel încât mintea lor să rămână credincioasă cuvintelor vii ce se aflau în porunca „postirii”, întărindu-le menirea de a deveni desăvârșiți prin ascultare și refuzând prin voința liberă plăcerea îmbietoare a fructului oprit „frumos era la vedere şi bun la mâncare”. (Geneza 3, 6)

Protopărinții noștri au eșuat în ascultarea față de Dumnezeu apoi, dezvinovățindu-se, au „desăvârșit” ruptura de Harul care îi acoperea, ajungând să naufragieze pe pământ, care va oferi rodul său printre spini și pălămidă. „De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.” (Geneza 3, 22-23).

Familia creștină, plămădită de Dumnezeu de la creație, este pentru totdeauna temelia societății și a vieții spirituale, unind bărbatul și femeia într-un singur trup. Rolul său depășește aspectele biologice sau sociale, vizând unirea cu Hristos. Deși protopărinții au alunecat din ascultare, bărbatul și femeia au modelul dat de Dumnezeu în Eden, reînnoit prin nunta din Cana Galileii și desăvârșit prin jertfa de pe cruce. Statornicind în credință, trăind în iubire, respect și unitate, familia are chemarea de a propaga valorile creștine și a oferi un mediu de siguranță.