Şi inelele care li se pun pe deget soţilor la cununie amintesc de darul harului dumnezeiesc pe care l-au primit prin Taina Cununiei şi de faptul că trebuie să aprindă acest dar şi să nu uite să se roage lui Dumnezeu pentru bunăstarea familiei şi, bineînţeles, unul pentru celălalt. Inelele ne amintesc, de asemenea, despre legămintele de credincioşie, de fidelitate, pe care şi le fac unul celuilalt mirele şi mireasa. (...)

Aşa cum am spus, inelele trebuie să le aducă aminte soţilor că nu îşi mai aparţin lor înşişi.

Când învăţam la seminar, monahii şi burlacii îi numeau în glumă „inelaţi” pe tinerii seminarişti căsătoriţi. Ei, monahii sunt, în general, oameni veseli... După cum se ştie, păsările se inelează la picioruș, şi inelul lor arată că pasărea respectivă este sub observaţie, că nu e liberă, că aparţine cuiva. Şi omul cu inel arată că nu mai este liber, că inima lui este ocupată şi că este legat pe veci de jumătatea sa. Nu degeaba inelele sunt fără început şi fără sfârşit – simbol al veşniciei, al nesfârşirii.

Asta le aduce aminte inelul de logodnă soţului şi soţiei, precum şi tuturor celor de faţă.

La rânduiala logodnei, preotul se roagă ca Domnul să întărească logodna mirelui şi miresei „în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste”. Aici se are în vedere, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu ca Dătător al tuturor bunătăţilor, pentru că El spune: „Fără Mine, nimic nu veţi putea face”. Aici există însă şi un alt sens: soţii trebuie să aibă credinţă unul în celălalt. Credinţa înseamnă încredere în cel pe care îl iubeşti, precum şi credincioşie, fidelitate faţă de cel iubit.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 112-114)