Întemeierea unei familii seamănă cu naşterea unui nou organism, când din două fiinţe ia naştere o a treia. Deocamdată este doar o celulă, un embrion, însă în ea există potenţial tot omul. Şi familia, la fel ca omul, trebuie neapărat să crească, să înveţe o mulţime de lucruri şi să treacă prin multe greutăţi şi încercări.

La unitate, la „unirea de suflet” nu se ajunge dintr-o dată, soţii trebuie să năzuiască spre asta întreaga viaţă. Într-o rugăciune de la logodnă, preotul cere ca cei doi să fie păziţi în „pace şi unire de cuget”, şi sarcina lor este să năzuiască spre unire, spre armonie sufletească şi dragoste. Soţii nu mai sunt doi oameni separaţi, ci un tot unit prin legătura căsătoriei. La această unitate se ajunge în primul rând prin năzuinţa spre dragoste. „Soţii sunt datori să cultive, pe cât se poate, virtutea dragostei, ca cei doi să fie întotdeauna uniţi şi împreună cu ei să petreacă întotdeauna Al Treilea – Hristosul nostru Preadulce”, spunea stareţul Paisie Aghioritul.

Ciocnirile, fricţiunile din familie au loc tocmai atunci când soţii n-au ajuns încă la unire, la înţelegerea reciprocă. Cu cât se vor cunoaşte mai bine unul pe celălalt, cu cât vor tinde mai mult să depăşească toate contradicţiile, cu atât vor fi mai puţine prilejurile de conflict.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 70)