Copilul care nu primeşte de la părinţi suficient sprijin se împacă de obicei cu faptul că nu este chiar atât de important pentru ei şi se deprinde să fie singur, să se bazeze pe sine însuşi – dar peste 20-25 de ani părinţii, îmbătrânind, vor vrea mult să aibă un prieten în persoana fiului sau fiicei, să petreacă împreună Crăciunul, să meargă undeva împreună, iar copilului, care a devenit adult, nu-i mai trebuie asta. Viaţa personală a acestor copii urmează diverse căi.

Unii se străduiesc să nu repete greşelile părinţilor şi în propria lor familie creează relaţii incredibil de calde, însă mama şi tatăl rămân dincolo de hotarul acestui cerc familial.

Alţii – deosebit de multe sunt exemplele de acest gen în Europa contemporană – nu vor să-şi întemeieze o familie şi să aibă copii, căci a prins în ei rădăcini prea puternice obişnuinţa singurătăţii. (Psiholog Irina Karpenko)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, pp. 120-121)