Odată cu libertatea pe care sunt datori părinții să o acorde copiilor și pe care au obligația să o încurajeze, trebuie menționată și autoritatea părinților, dacă vreți să o numim astfel. Copilul, care vine pe lume neputincios, așteaptă totul de la părinții lui, are foarte multă nevoie de autoritatea părinților. Din câte știu, foarte puțini părinți au autoritate asupra copiilor lor și au capacitatea, dispoziția și curajul să organizeze în așa fel viața copiilor, să aibă o astfel de atitudine față de aceștia încât copiii să se simtă bine, să simtă că au un suport concret pe care se sprijină.

Poate să pară ciudat, dar sunt foarte mulți copiii – mult mai mulți decât credem noi – care de foarte mici nu simt această siguranță, nu simt acea mână ocrotitoare care nu-i lasă să înainteze la întâmplare, ci simt mai curând un fel de părăsire, simt înlăuntrul lor un gol imens. Personal, cred că sunt foarte mulți copiii care cresc cu sentimentul acestei lipsiri, cu această nesiguranță.

Este nevoie, deci, ca atitudinea părinților să se manifeste de așa manieră încât copilul, nu atât cu mintea, ci mai ales cu simțirea să trăiască siguranța, să simtă protecția părinților.

(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005, p. 35)