Părinte Vasile, copilul începe să înveţe înainte de a ajunge la noi, de la şcoală, din şuşotelile copiilor, dar cel mai mult de la televizor, lucruri legate de sex. Când, de exemplu, la ore la care copiii încă nu s-au culcat, foarte devreme, televizorul prezintă atâtea lucruri, părinţii se tem, îl închid sau schimbă canalul. Poate atunci e nevoie să înceapă o discuţie? Aţi spus că nu trebuie să ne vadă copilul speriaţi sau tulburaţi de subiect. Când este la o vârstă potrivită şi începe să întrebe şi să trăiască în mod simplu lucrurile, că sexul este un lucru simplu şi firesc, poate spune atunci: „de ce să nu privim şi la televizor practici sexuale, aşa cum privim la alte lucruri?”. Ne tulburăm, ne blocăm şi nu ştim când, cum şi de unde să începem.

Aveţi dreptate. Dar, de obicei, problema părinţilor nu este că egalizează tema sexualităţii cu celelalte teme de interes general şi că o consideră simplă. Problema noastră e opusă, că o considerăm atât de diferită şi despărţită de celelalte, încât să nu vorbim despre ea sau, dacă vorbim, să o facem cu angoasă şi greutate. Informarea nu face ca tema să-şi piardă din sfinţenia ei. Acesta este un alt element pe care trebuie să-l subliniem, şi în care ar trebui să constea diferenţa între educaţia făcută acasă și cea făcută la școală.

Adică să nu oferim doar informaţii despre anatomia şi funcţionarea sistemului genital, cunoştinţe seci, ci să poziţionăm această funcţie în cadrul larg al vieţii şi al valorilor pe care le avem şi, bineînţeles, al vieţii duhovniceşti pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. De vreme ce trupul omului este zidit de Dumnezeu, şi funcţiile acestuia au fost date tot de Dumnezeu, deci fiecare funcţie are o sacralitate, şi aceasta trebuie să se predea copiilor alături de celelalte informaţii.

Prin urmare, o idee foarte frumoasă a ceea ce aţi spus este că ne ferim de aceste momente şi noi cei mari, nu pentru că au ceva rău în ele, ci pentru că această funcţie are atâta sfinţenie, încât felul în care o prezintă mass-media o subclasifică, o devalorizează şi nu ne ajută nici pe noi să menţinem conştiinţa înălţimii ei în adâncul nostru.

Adică evitarea unor astfel de privelişti este motivată de sfinţenia temei, şi nu de faptul că este ceva rău. Este important ca copilul să audă aceasta, deoarece de multe ori copiii primesc mesajul: evitaţi acest fel de lucruri. Închidem televizorul deoarece este ceva rău, ceva urât acolo sau, mai grav, întrucât copiii creştini nu trebuie să se uite la aşa ceva, fără să se explice motivul.

Motivul este că această manifestare a firii omeneşti este atât de valoroasă şi nu este permis să fie desconsiderată, devalorificată cu scop comercial. Aceasta e motivaţia corectă. De aceea ne împotrivim expunerii ei. Ne opunem la a continua profanarea ei înăuntrul nostru cu reprezentări care ne scad şi ne fac să decădem şi noi. Această postură are eroismul ei, împotrivirea care îi însufleţeşte pe tineri, dar care şi poziţionează lucrurile, raportându-le la voia lui Dumnezeu.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 70-72)