Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu − sau pe soţia mea − pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu Însuţi îl vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică.

Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: „el este aşa şi aşa, ea are un caracter aşa şi pe dincolo − e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc.”. Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta.

(Părintele Michel Philippe Laroche, Un singur trup. Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 30)