Falsa soluţie a divorţului

Chiar şi în familii în care nu au existat forme grave de abuz sau situaţii de criză puternice, soţii pot ajunge în timp la concluzia că nu mai pot trăi împreună, că pur şi simplu nu mai găsesc motivul pentru care să rămână în relaţie. În cele mai multe dintre astfel de cazuri, erodarea sentimentelor de încredere şi de iubire a celor doi soţi apare din cauza eşecului în rezolvarea conflictelor cotidiene.

Este vorba despre acele neajunsuri, nemulţumiri, tensiuni care par să nu se mai rezolve şi îi aduc pe cei doi la concluzia că nu mai există soluţie, nu mai au viitor împreună. Gesturi şi comportamente deranjante - „nu este atent/ă când vorbesc cu el/ea“, „nu ţine cont de părerea mea“, „nu îmi mai acordă atenţie“, „mereu mă contrazice“ - în timp, ajung să devină realităţi permanente, tipare din care celor doi le este foarte dificil să iasă. Cei doi ajung să tragă concluzii cu caracter definitiv şi generalizat, precum „niciodată nu mă respectă“, „întotdeauna vrea să aibă dreptate“. Multe dintre cuplurile aflate în pragul separării, dacă ar fi întrebate care este cauza principală a înstrăinării, „de unde a pornit totul?“, nu ar reuşi să indice cu exactitate punctul de plecare. În majoritatea cazurilor, resentimentele acumulate, tensiunile, reproşurile, problemele vechi, nerezolvate, care revin în mod ciclic, se transformă într-un carusel, din care divorţul pare singura soluţie rezonabilă. „De ce să mai stăm împreună, dacă ne certăm tot timpul?“, „ce fel de familie oferim copiilor noştri?“, „ce rost are să mai continuăm, dacă pare să nu îi mai placă nimic la mine?“, „unde a dispărut relaţia noastră de la început?“. De multe ori, decizia divorţului este luată din acest carusel al întrebărilor, incertitudinilor şi dezamăgirilor, sub impulsul unor sentimente puternice de mânie, revoltă şi tristeţe. Deşi această hotărâre poate fi prezentată de cel care a luat-o ca fiind susţinută de argumente raţionale, ea are de cele mai multe ori în spate dorinţa de a-l pedepsi pe partener sau de a se pedepsi pe sine, demonstrându-şi, chiar şi în mod inconştient, că nu merită să fie iubit, să se bucure.

Copiii sunt cel mai afectaţi

Multe dintre cupluri care fac pasul de a înainta acţiunea de divorţ şi intră în circuitul actelor, al termenelor de judecată şi al avocaţilor, sunt încercate de sentimente de regret şi de dorinţa de a se împăca. Acest circuit în care au intrat împinge pur şi simplu lucrurile înainte şi nu oferă posibilitatea celor doi să îşi mai dea o şansă. Presiunea de a duce lucrurile la bun sfârşit, de a obţine hotărârea finală de divorţ, este mare. Cu toate acestea, statisticile realizate în Statele Unite ale Americii, de către Institutul de valori americane în colaborare cu profesorul William Doherty de la Universitatea din Minnesota şi cu Leah Ward Sears, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie din Georgia, demonstrează că „în aproximativ 40% dintre cuplurile care se află deja în proces de divorţ, unul sau ambii soţi afirmă că ar fi interesaţi de posibilitatea împăcării“. De asemenea, cei doi au ajuns la concluzia, publicată în ziarul „Washington Post“, conform căreia „doar o mică parte a cuplurilor care divorţează au trăit conflicte puternice sau abuzuri în timpul căsătoriei. Cea mai mare parte a divorţurilor apar la cuplurile care nu au reuşit să îşi rezolve cu succes disensiunile cotidiene“.

Concluzia ce decurge în mod firesc este aceea că o mare parte a separărilor între soţi ar putea fi evitate, cu atât mai mult cu cât, conform aceloraşi studii, „în aceste familii, în care divorţurile intervin pe fondul destrămării treptate a relaţiei, copiii sunt cel mai puternic afectaţi“.

O soluţie la îndemână: apelul la duhovnic

Sugestiile venite în urma acestor studii, pentru a oferi cuplurilor dreptul la o a doua şansă, au fost de natură practică.

În primul rând s-a considerat importantă redactarea, de către soţul aflat pe punctul de a deschide acţiunea de divorţ, a unei scrisori prin care să îşi înştiinţeze partenerul/partenera că în cuplu a intervenit o problemă serioasă. În acest mod, cei doi au şansa de a găsi o soluţie reală dificultăţii cu care se confruntă, înainte de a transforma divorţul în soluţie finală.

Cea de a doua soluţie sugerată a fost aceea de a stabili o prevedere legală care să încetinească viteza de desfăşurare a procesului de divorţ, prin acordarea unui termen de un an, până la pronunţarea deciziei finale. Se acordă astfel timpul necesar celor doi să se împace. De asemenea, este important ca, în acest interval, celor doi soţi să li se ofere şi „instrumentele“ necesare împăcării, prin accesul la servicii de consiliere de cuplu.

Dar avem şi alte soluţii la îndemână. Conştientizarea problemei, alegerea de a o verbaliza faţă de partener într-o manieră non-acuzativă, ascultarea, înţelegerea şi acceptarea şi a punctului de vedere al celuilalt, apelul la sprijinul duhovnicului, precum şi la ajutorul unui consilier marital cu valori ortodoxe se pot dovedi demersuri de succes în salvarea căsniciei.

Şi voi încheia povestindu-vă care era soluţia folosită într-un sat în care timp de sute de ani nu s-a înregistrat niciun divorţ. În acel sat, soţii care ajungeau la concluzia că nu mai pot trăi împreună erau puşi să trăiască timp de o săptămână încuiaţi într-un bordei, în care li se dădea zilnic pe geam câte ceva de mâncare. Dacă după o săptămână tot mai voiau să divorţeze, intervalul se prelungea la o lună, în aceleaşi condiţii. Dacă şi după acea lună mai voiau să se despartă, următoarea etapă era de şase luni. Iar dacă şi la sfârşitul celor şase luni cuplul îşi menţinea poziţia, erau lăsaţi să divorţeze. Se pare însă că puţine cupluri ajungeau la perioada de şase luni. Cele mai multe dintre ele îşi rezolvau toate problemele până într-o lună şi plecau împreună acasă.

Citește alte articole despre: iubire, copii, duhovnic, încredere, divorț, sentimente, soluție

De la același autor

Ultimele din categorie