Rezultatele unui studiu realizat la Universitatea Davis din California arată că oamenii recunoscători au niveluri mai ridicate de emoţii pozitive, satisfacţie de viaţă, vitalitate, optimism şi niveluri mai scăzute de depresie şi stres. Ei nu neagă ori ignoră aspectele negative din viaţa lor, dar acordă o importanţă mai mică bunurilor materiale şi sunt mai puţin înclinaţi să se judece pe ei înşişi ori pe ceilalţi în termenii succesului material, ai posesiunilor acumulate, sunt mai puţin invidioşi pe ceilalţi şi mai predispuşi la a face milostenie. Tot acest studiu arată că credincioşii practicanţi sunt mai predispuşi către recunoştinţă şi cred în importanţa şi interconectivitatea lor cu ceilalţi oameni, sunt mai empatici şi deschişi faţă de aproapele, mai implicaţi în comunităţile din care fac parte.

Recunoştinţa favorizează succesul personal

Fiind invitaţi să ţină un jurnal al mulţumirii, s-a observat un beneficiu în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor: participanţii la experiment au înregistrat un progres mai rapid spre împlinirea scopurilor personale (academice, interpersonale ori privitoare la starea de sănătate). Observăm din nou cum ştiinţa vremii demonstrează ceea ce „se ştia” încă din vechime. În Biblie găsim în repetate rânduri îndemnul de a fi recunoscători. În Psalmul 91, 1 se spune: „Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte”. Apostolul Pavel ne-a îndemnat şi el: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3,15).

Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire a darurilor primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sfântul Isaac Sirul spune că „cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată”.

Recunoştinţa se învaţă

Sfântul Isaac Sirul arată că „Gura ce mulţumeşte pururea primeşte binecuvântare de la Dumnezeu; şi în inima ce petrece în mulţumire se iveşte harul”. Şi totuşi, a fi recunoscător nu e un lucru atât de uşor. Firea noastră căzută și spiritul de conservare ne-au învăţat să fugim de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii şi de durere, considerându-le „rele”, şi să căutăm plăcerea şi bunăstarea, apreciindu-le ca „bune”. Dar necazurile şi durerea nu ne vor părăsi până la mormânt. Aşa încât, observându-le mai mult pe acestea, e greu să fim recunoscători. Şi totuşi, putem învăţa şi asta. Perseverenţa în mulţumire pentru fiecare lucru mărunt, deprinderea şi notarea într-un jurnal al mulţumirii măcar o dată pe săptămână, dacă nu zilnic, a lucrurilor frumoase pe care le-am sesizat, iată doar câteva exerciţii de conştientizare a frumuseţii vieţii pe care o trăim şi a motivelor pe care le avem în permanenţă pentru a fi recunoscători. Şi cea mai eficientă lucrare a recunoştinţei ne-o dă psalmistul, când spune: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporul Său” (Psalmul 115). A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că „Bun este Domnul”.

„Încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii”

Iată un exerciţiu de recunoştinţă făcut de M., o tânără de 33 de ani. Ea a început să ţină un astfel de jurnal al mulţumirii, din care ne-a împărtăşit şi nouă.

„Când m-am apucat de jurnalul bucuriilor zilnice, inevitabil îmi venea să mulţumesc văzând atâtea bucurii mărunte şi frumoase. Sunt recunoscătoare pentru mine, pentru trupul meu, care mă duce şi mă aduce; când mă împărtăşesc simt că îi sunt recunoscătoare trupului meu, că îi dau medicamentul de care are nevoie, vitamine şi odihnă, pace şi vindecarea neputinţelor. Simt recunoştinţă pentru ceilalţi, când cineva mă uimeşte cu un gest de dragoste neaşteptată; pentru cei care se poartă frumos cu mine, mă protejează şi mă ocrotesc prin felul lor de a se purta cu mine, pentru cei care mă poartă în rugăciune, pentru că mi se pare o formă de dragoste dumnezeiască şi greu de împlinit, pentru cei care simt nevoile mele înainte de a fi verbalizate, pentru cei care sădesc în mine seminţe de încredere prin orice mijloace, pentru cei care mă suportă şi mă poartă pe umeri şi în braţe: părintele duhovnic, familia, prietenii, străinii care nu se scârbesc la întâlnirea cu mine, cei care cad victime mândriilor mele şi altor defecte, celor care îmi zâmbesc, copiilor, îndrăgostiţilor, pentru că sunt.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o familie care e în biserică, frumuseţe, inteligenţă, o paletă de caracteristici sufleteşti care m-au ţinut în viaţă până acum, că există speranţă de mântuire, că mă iubeşte, că îmi împlineşte în mod surprinzător dorinţele ascunse, cele pe care nimeni nu le ştie, pentru că eu am zis că vreau şi El a făcut restul, pentru că mă pot împărtăşi.

Dar, din nefericire, cu siguranţă uit să fiu recunoscătoare. Au fost în trecut şi mai trăiesc şi acum momente în care sunt nerecunoscătoare, când mă sabotez cu diverse credinţe şi nu văd lucrarea Domnului acolo şi consider că nu am pentru ce mulţumi, deoarece lucrurile nu merg conform cu dorinţele mele. Sau, când mi se întâmplă lucruri foarte grele şi neaşteptate, care mă dor... şi pic în depresie. În necaz nu mulţumesc, încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii, din cauza rănilor, a lipsei credinţei şi a nădejdii”.