Iată ce vreau să spun: în Grecia este cinstit un sfânt pe nume Maxim, un tânăr care, intrând într-o zi în biserică, a auzit citindu-se din locul acela din Evanghelie în care se spune că trebuie să ne rugăm neîncetat. Cuvintele acelea îl impresionară în mod deosebit, iar el se frământa, gândindu-se că îi va fi cu neputinţă să împlinească această poruncă. Ieşind din biserică, se duse în munţii învecinaţi şi începu să se roage fără încetare. Nefiind decât un simplu ţăran grec, nu ştia mai mult decât Rugăciunea Domnească şi alte câteva rugăciuni. Aşa că, după cum ne povesteşte chiar el, a început să le spună pe acestea, iarăşi şi iarăşi, fără oprire. Apoi se simţi foarte bine. Se ruga, era cu Dumnezeu, se simţea deosebit de fericit, torul îi părea atât de minunat, afară de faptul că soarele începu să apună şi se făcea tot mai rece şi mai întuneric, şi, pe măsură ce se lăsa noaptea, începu să audă tot felul de zgomote îngrijorătoare - ramuri ce pocneau sub apăsarea fiarelor sălbatice ce umblau pe-acolo, scăpărări de ochi, ţipetele animalelor mai mici ucise de cele mai mari, şi tot aşa. Atunci simţi că era doar el, singur, o făptură slabă şi fără apărare într-o lume a primejdiei, a morţii, a uciderii, o lume în care nu putea avea nici o scăpare şi nici un ajutor dacă Dumnezeu nu i l-ar fi dăruit. A încetat deci să mai spună Tatăl Nostru şi Crezul; în schimb, a făcut precum Bartimeu, a început să strige: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Strigă în felul acesta toată noaptea, deoarece fiarele şi ochii scăpărători din întuneric nu-i dădură nici un răgaz pentru somn. Apoi se făcu dimineaţă şi, de vreme ce toate fiarele se duseră să se culce, se gândi: „Acum mă pot ruga aşa cum începusem". Numai că i se făcu foame. Aşa că voi să se ducă să culeagă nişte boabe oarecare, însă pe când se îndrepta spre nişte tufişuri îşi dădu seama că fiarele şi ochii aceia scăpărători trebuie să se fi ascuns tocmai prin acele tufişuri. Deci începu să calce cu mare grijă, şi la fiecare pas zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, scapă-mă, ajută-mă, păzeşte-mă, izbăveşte-mă! O, Dumnezeule, ajută-mă, scapă-mă", şi de bună seamă că pentru fiecare bobiţă pe care o strângea se ruga astfel de câteva ori.

Timpul trecu şi, după mulţi ani, întâlni un foarte nevoitor bătrân şi încercat, care-l întrebă cum învăţase să se roage neîncetat. Maxim i-a răspuns:; „Cred că diavolul e cel care m-a învăţat să mă rog aşa". Celălalt i-a zis: „Cred că ştiu ce vrei să spui, dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine". Nicolae îi explică felul în care se obişnuise treptat cu toate acele zgomote şi primejdii din timpul zilei şi din timpul nopţii. După acestea îi veniră ispite, ispite ale trupului, ale minţii, ale inimii, iar apoi atacuri şi mai puternice din partea diavolului. De atunci nu mai trecu nici o clipă din zi ori din noapte în care să nu strige către Dumnezeu: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă, scapă-mă, ajută, ajută, ajută". Iar într-o zi, după ce paisprezece ani trecură în felul acesta, i se arătă Domnul, şi din clipa aceea liniştea, pacea şi netulburarea veniră peste el. Nu mai rămăsese nici o umbră de teamă - nici de întuneric, nici de demoni, Domnul împărăţi peste el şi o risipi pe toată. „Atunci, zise Maxim, am înţeles că fără Domnul sunt cu totul neputincios. De aceea, chiar şi când mă aflam netulburat, împăcat şi fericit, continuam să spun «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»". Astfel, Maxim se încredinţase că numai în milostivirea lui Dumnezeu se pot găsi orice pace a inimii şi a minţii, orice linişte a trupului şi orice dreptate a voinţei.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 96-99)