Nu sunt cuvintele mele așezate în titlu. Sunt cuvintele Maicii Siluana, din gândurile ei de rugăciune adunate: „Fără Tine, Stăpâne, eu sunt nimic și totul este tăcere! Rupe, Doamne, legăturile inimii mele înghețate și deschide-mi urechile asurzite! Dar fie voia Ta. Te-am rugat deseori să mă smerești. Îți mulțumesc și Te rog, întărește-mă să nu cad sub loviturile celui viclean. Tu ai spus, Stăpâne: cereți și vi se va da vouă, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide. Eu am căutat și Te-am aflat. Ți-am cerut și mi-ai dat. Îți cer și primesc mereu, mereu. Acum va trebui să bat. Tu-mi vei deschide căci nemincinoasă este chemarea Ta. Dar unde este ușa aceea, Stăpâne? În inima mea, știu. Dar unde este inima mea?” (Să ne rugăm cu Maica Siluana. Gânduri de rugăciune de la Schimonahia Siluana Vlad, Ed. Doxologia, 2025, pp. 30-31). Unde, unde este inima mea? Strașnică întrebare în balansul de astăzi legat de dureri și moarte. Unde este inima care iartă? Cea care însoțește suferința lumii? Dar inima mea, a omului pur și simplu, a omului-tăcere, unde este? 

Întreaga săptămână pe care o străbatem este un îndemn la privirea Crucii. La ieșirea din comoditatea doar rostirii legate de creștinism. Maica Siluana se întreabă, știa ea bine, care și unde este ușa la care să batem înainte de a pleca și de a nu mai fi. În ce mod inima noastră bate în odihnitoarea Ușă-Hristos? Pare simplu în cuvine și prea complicat în făptuire. Adevărul este la mijloc. Franco Nembrini, un admirabil profesor italian, la o sesiune a ceea ce italienii numesc Auditorium Conciliazione – un soi de întâlnire de împăcare profesori-elevi și nu numai – povestește că într-o dimineață o elevă pe care nu o știa și nici nu-i era profesor la clasă l-a oprit să-i spună: Mulțumesc profesore! El a întebat-o: Pentru ce, nu am făcut nimic pentru tine. Ea a continuat: Mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața! Și a început să-i povestească un moment ce se petrecuse cu exact un an în urmă – la festivitatea deschiderii școlii – când ea credea că totul e pierdut în viața ei și că în fapt putea să-și ia viața fără să piardă nimic. Profesorul a trecut pe lângă ea – vorba lui „cu gândul la o cafea să îmi revin în zori mai degrabă decât la vreo chestiune de educație” – și a zărit-o, a ridicat-o de jos și i-a spus: Hai, hai, curaj! Ziua aceasta merită trăită! Și ea a mărturisit că fără clipa acelei întâlniri ar fi fost pierdută.

Am învățat de mult din spusele omului acestuia – deloc teoretician – și tare m-am bucurat să aud povestea fetei salvate de o încurajare. Așa este cu fiecare dintre noi în zilele vieții noastre. Fiecare zi e una în care începem să trăim chiar dacă nu întotdeauna credem că merită trăită. Am ascultat oameni după nopți de suferință și după pierderi cumplite în viețile lor. Și oameni care nu s-ar mai fi trezit atât de grea le era melancolia vieții. Am descoperit oameni ce nu ar fi vrut să adoarmă de teamă că nu se vor trezi și pe alții ce n-ar fi vrut să privească soarele pentru că se rușinau de propriul întuneric. Am învățat de la Hristos că parte din Crucea Sa este o rază de încurajare desprinsă din Înviere. Curaj înseamnă, în fapt, transpunerea zilnică a îndemnului îngerului: Nu vă temeți! A înviat! Nu este aici! 

Nu ne putem oferi unii altora bogății nemăsurate (azi am aflat de la un cerșetor isteț că zgârcenia e singura măsură a bogăției!) și nici nu reușim să iubim pe toți sau să smulgem iubire tuturor pentru toate faptele noastre. Dar ceea ce putem împlini este gestul acesta al încurajării. Teribila urcare pe cruce pentru a privi peste geana de smoală a deznădejdii și a striga cu voce sigură și curată în intenție: Nu vă temeți! Sunt aici în Numele Aceluia Care ne este Biruința și Învierea și Viața! Acum am înțeles, recitind cuvintele prietenei lui Dumnezeu, Maica Siluana, că în fond, ușa în care batem să ne deschidă Hristos Domnul este Crucea Lui. Că în Cruce nu avem doar ușa, ci și răspunsul. Căci, așa cum din bătaia în lemn rămâne ecoul ca de toacă gravă ori teasc golit de rodul stors, tot așa din lovirea cu toate ale vieții de Crucea lui Hristos putem afla dacă avem o viață plină ori una goală. Una grea ori una ușoară. Și în funcție de curajul fiecăruia să încercăm să umplem de sens ceea ce primim de răspuns dinspre Cruce. Înainte de a fi tăcere!

Privesc deseori copiii cum și fac cruce. Unii mă salută făcându-și cruce sau sărutând crucița pe care o port la piept. Eu însumi sărut mâna copiilor, semnul recunoașterii că din apa Botezului au ieșit cu semnele cuielor în chip tainic înăsprite în palme. Am văzut bunici blânde însemnându-le somnul ori perna cu o cruce ca de fir de borangic țesut în vârful aripilor de înger și sărutându-le frunțile copiilor ca semn de lumină. Am aflat maici închinând vântul și oprindu-l ori părinți îmbunătățiți ce mi-au binecuvântat vântul din suflet transformându-l în liniște. Crucea rămâne semnul transparent al Prezenței Mântuitorului. Semn discret simbolizând ușa prin care intrăm întru Împărăție. 

Azi, pe stradă, o fetiță se atârna de mâna mamei. În cealaltă ținea o păpușă de fir tricotat destoinic. Se grăbeau spre școală. În dreptul Catedralei, fetița a tras tare de mână pe mami: Stai, să-L salutăm pe Doamne! S-au oprit. S-au închinat. Apoi, fetița a închinat păpușa și au mers mai departe. M-am gândit cu sinceritate la bucuria unei bunici ce are o astfel de nepoată. La liniștea unei mame ce are o astfel de fiică. La prânz, am remarcat cum revenea de la școală. De mână cu o doamnă ceva mai în vârstă. A intrat în Catedrală. Apoi la lumânări a aprins un fir de lucire. O întreb: La vii sau la morți? S-a uitat la mine: La bunica! A murit dar i-am promis că nu uit de ea! Păpușa stătea liniștită în buzunarul ghiozdanului. Pomenirea bunicii era o chestiune serioasă. Apoi a făcut crucea mare, și-a luat păpușa – neuitând să o închine – și a plecat sporovăind cu doamna ce o însoțea. Am privit la cer. Mă gândeam că văd zâmbetul unei bunici. Din vârful Catedralei, după zile geroase și întunecate, strălucea Crucea! Ușa prin care bunicii își văd nepoții crescând. Și m-am închinat.