Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt, însă, slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să întărească în el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ, încât să lupte singur cu înclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, în om este aşezată de Dumnezeu însuşirea de a-şi evalua propriile fapte. Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta în copil o conştiinţă sensibilă, de a-l îndemna să asculte de glasul acesteia. Trebuie să se facă acest lucru, însă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El.

Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă. Unii cred că noţiunile de Dumnezeu, de bine şi rău ş.a.m.d. sunt prea abstracte şi prea dificile pentru copil. Experienţa arată că la vârsta de trei-patru ani copilul este pe deplin capabil să acceadă la aceasta, prin reprezentări, dacă ele îi sunt propuse sub o formă vizuală, precum chipul icoanelor de deasupra patului sau semnul Crucii, precum şi prin cele mai simple rugăciuni. Sufletul curat al copilului se conectează la primele noţiuni religioase cu glasul conştiinţei lui şi astfel se consolidează în el o religiozitate simplă, dar completă. Pentru aceia care se îndoiesc de puterea religiozităţii la copii vom spune următoarele: credinţa în Dumnezeu nu este o invenţie omenească, ci se naşte odată cu omul. De aceea, a crede e necesar pentru fiecare om, neţinând seama de vârstă ori de dezvoltarea lui mentală.

(Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocoi, Editura de suflet, Bucureşti, 2006, pp. 23-24)