În vremea aceea, vorbind Iisus cu ucenicii Săi, a venit Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece, și cu el mulțime de oameni cu săbii și cu ciomege, trimiși de arhierei, de cărturari și de bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Cel pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază. Și, venind, îndată s-a apropiat de El și I-a zis: Bucură-te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Și, lăsându-L, au fugit toți. Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânză de in pe trupul gol, și l-au prins. El însă, smulgându-se din pânza de in, a fugit gol. Și L-au dus pe Iisus la arhiereu și s-au adunat acolo toți arhiereii și bătrânii și cărturarii. Iar Petru, de departe, a mers după El până a intrat înăuntru în curtea arhiereului și ședea împreună cu slujitorii, încălzindu-se la foc. Arhiereii și tot sfatul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Că mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Și ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi. Dar nici așa mărturia lor nu era la fel. Atunci, ridicându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Iar El tăcea și nu răspundea nimic. Iarăși L-a întrebat arhiereul și I-a zis: Ești tu Hristos, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a zis: Ce trebuință mai avem de martori? Ați auzit blasfemia. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte. Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Prorocește! Și slujitorii Îl loveau cu palmele. Și, Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el și a zis: Și tu erai cu Iisus Nazarineanul. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici. Și a ieșit afară, înaintea curții; și a cântat cocoșul. Dar slujnica, văzându-l, a început iarăși să spună celor de față că acesta este dintre ei. Iar el a tăgăduit iarăși. Însă, după puțin timp, cei de față ziceau iarăși lui Petru: Cu adevărat ești dintre ei, căci ești galileean și vorbirea ta se aseamănă. Iar el a început să se blesteme și să se jure: Nu știu pe Omul acesta despre care ziceți. Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Iar Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și a început să plângă. Iar dis-de-dimineață, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu toată adunarea și legând pe Iisus, L-au dus și L-au dat lui Pilat. (Marcu 14, 43-72, 15,1) (Miercuri în săptămâna a 35-a după Rusalii)

Lunga pericopă evanghelică rânduită a se citi în această zi rememorează arestarea Domnului, în urma trădării lui Iuda, judecarea Sa de către membrii Sinedriului, lepădarea lui Petru, respectiv plânsul acestuia, ca apoi Domnul să fie trimis spre judecata lui Pilat. Aceste momente tensionate reprezintă începutul Pătimirilor lui Hristos și sunt foarte cunoscute în literatura creștină de specialitate, dar nu numai. Literatura laică, cinematografia, pictura au tratat și ele acest subiect, din prisma umanității Domnului și al modelelor umane care se remarcă în acest text bogat în acțiune.

A analiza exegetic pericopa evanghelică de față ar însemna un timp îndelungat. Ne putem însă rezuma doar la mărturisirile care au loc aici și ce semnifică ele. Prima este cea a lui Iuda, care Îl sărută pe Domnul în grădină, ca semn de recunoaștere pentru ostași și Îi spune lui Iisus „Învățătorule”, nimic mai mult. În ciuda trădării sale, Iuda mărturisește adevărul. În fața Domnului se adresează cu maiestuosul „Învățătorule”, recunoscând ceea ce negase prin fapte, prin însăși trădarea sa. Fără să își dea seama, de fapt își confirmă eșecul de a fi învățăcel și, după cum bine se știe, imediat după acest moment îi pare rău pentru fapta pe care o face. Cu toată împotrivirea și răutatea, umanitatea nu poate dispărea din om, fie el și cel mai rău.

A doua mărturisire este una fără cuvinte. Ea aparține unui ucenic al Domnului care Îi sare în apărare și taie cu sabia urechea slugii arhiereului. Deși nu e numit aici, se știe că el e Petru (cf. Ioan 18,10), cel care era atât de dedicat și impulsiv. Evanghelistul Marcu nu insistă pe acțiunea lui Petru, care exprimă dorința de a se lupta de unul singur cu cei veniți la Domnul ca să Îl prindă „ca pe un tâlhar”. 

A treia mărturie, tot fără cuvinte, aparține celorlalți ucenici care au fugit, lăsându-L pe Domnul singur. Frica e mai puternică decât iubirea față de Învățător, în acest caz. Ea se dovedește a caracteriza pe omul fără putere mare în credință. Fără a fi propriu-zis o trădare, ea arată slăbiciunea, lipsa de curaj în purtarea durerii pentru adevăr.

Următoarea mărturisire sau mai degrabă mărturisiri sunt cele ale martorilor mincinoși, care se contraziceau încercând să aducă argumente acuzatoare împotriva lui Iisus, îndeajuns încât să Îl condamne la moarte. „Minciuna are picioare scurte”, este un străvechi dicton latin. Dacă adevărul, rostit de oricine și oriunde pe pământ, coincide cu el însuși, minciunile introduc false realități, îndoieli în mințile celor care le aud și produc mult rău dreptului, dar tot la fel de mult și celor care mărturisesc strâmb. Văzând că minciunile mai mult încurcă planul de condamnare decât să ducă la ea, arhiereul Îl întreabă pe Domnul dacă nu răspunde nimic împotriva acestora. 

Domnul aduce iarăși o mărturie prin tăcere. Refuză să răspundă acuzelor false. Această atitudine, greu de înțeles pentru noi oamenii, arată maiestatea lui Hristos Care „ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53,7). Și până azi, hulelor, acuzelor, gândurilor și vorbelor rele împotriva lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru nu le răspunde după rațiunea omenească. Nu Se apără, nu Se justifică. Binele, frumosul, adevărul nu se justifică în fața schimonosirii, ci ele se descoperă în cele din urmă fără să aibă nevoie de proceduri juridice sau argumente logice. 

Întrebat frontal dacă El este Hristosul, Fiul Celui binecuvântat, Domnul mărturisește deschis. Atunci când Adevărul se cere mărturisit, el nu poate rămâne ascuns, indiferent de consecințe. Iar adevărul nu vine doar ca un simplu răspuns la o întrebare, ci ca mărturisire supremă, fiindcă Hristos este Însuși Adevărul. Domnul spune despre Sine: „Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”. Mărturisirea Sa e universală, e adevărul care eliberează. Cunoașterea adevărului deschide cerurile și descoperă pe Însuși Dumnezeu, dar tulbură atât de tare pe vestitorii minciunii, încât singurul răspuns la întâlnirea cu El este hotărârea că mărturisitorul trebuie să moară.

Tripla lepădare a lui Petru, o mărturisire de-a-ndoaselea, ne readuce înainte slăbiciunea omului, inconsistența în înfruntarea pericolului, prigoanei sau disprețului. Dacă înainte Petru spunea, în Evanghelia citită în ziua anterioară, că nu se va lepăda de Domnul (Marcu 14, 29), iar în cele relatate se spune că a luat sabia împotriva celor veniți să Îl aresteze pe Iisus, tot același Petru aflat în curtea sinedriului, printre slugile fără arme, dar cu cuvinte tăioase, se leapădă. În fața mărturiilor adevărate ale acestor slugi nesemnificative, cum că el e unul din ucenicii Domnului sau că e galileean, Petru se teme. Sfârșitul triplei mărturisiri mincinoase, temătoare, este cunoscut. Cântă cocoșul, ucenicul se trezește din slăbiciunea sa și începe să plângă, un semn al căinței pentru o faptă necugetată. 

Evanghelia descoperă cuvinte frumoase, adânci, dătătoare de putere și nădejde. Ea însă arată și fețele umanității, care se schimbă prea ușor, atunci când nu trebuie și prea greu, când chiar ar trebui. Fiecare dintre noi ne putem identifica cu una ori cu alta dintre aceste atitudini, dacă nu chiar cu toate. De la îndârjire până la lașitate nu este decât un pas; la fel și de la mărturisirea adevărului până la trădare, uneori poate chiar fără să ne dorim. Toate aceste atitudini sunt însă goale dacă nu sunt ancorate în Adevăr. Mărturisirea adevărului oferă constantă vieții, chiar cu prețul chinurilor și batjocurii. Însă ea este rară și exprimă, în realitate, ceea ce natura umană e în esența sa: filiație divină, descoperire a dumnezeirii. Pentru că omul deplin este unul singur, anume Fiul lui Dumnezeu.