Pericopa evanghelică rânduită spre a fi citită în duminica a 23-a după Rusalii e una cutremurătoare și se potrivește fiecărei generații deoarece este un strigăt pentru oricare dintre noi ca să ne îndepărtăm și să ne ferim de îndrăcire, fiindcă este o strânsă legătură între viața pe care o ducem și modul în care ne raportăm la Dumnezeu și la veșnicie.

Astăzi, Sfântul Evanghelist Luca ne poartă cu mintea dincolo de Galileea, în ținutul Gadarei, al gherghesenilor, ținut locuit în mare parte de păgâni, mai exact în Transiordania de astăzi (cf. 8, 26–39). Aici, Mântuitorul a fost întâmpinat de un îndrăcit, un om stăpânit de duhuri necurate, care locuia în morminte, departe de oameni, era dezbrăcat, violent și legat cu obezi. Acest comportament inuman arată starea de robie și de suferință pe care diavolul o aduce în om.

Prin dialogul purtat cu cel în cauză, Hristos descoperă puterea Sa absolută asupra duhurilor rele, dar și faptul că cel potrivnic poate pune stăpânire parțială sau deplină pe om, înmulțindu-se răul și răutatea în el. Ne punem întrebarea: când putem fi robiți de rău? Răspunsul este limpede: da, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, când, în drumul nostru pe acest pământ „ocolim” biserica, și punem îngrijirea trupului înainte de cea a sufletului.

Fără îndoială că orice verset din Scriptură poate fi interpretat în diverse moduri, însă ne atrag atenția ultimile cuvinte ale lui Hristos din această pericopă evanghelică: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!” (8, 39). Este un îndemn frumos la recunoștință și mărturisire: după ce Dumnezeu ne ajută sau ne vindecă, nu trebuie să păstrăm tăcerea, ci să spunem și altora cât bine ne-a făcut El, pentru ca și alții să creadă și să se întărească în credință.

Aceste cuvinte impresionante de mai sus au o dimensiune personală în care se vădesc recunoștința și mărturisirea.

Iisus nu-l trimite pe cel vindecat în lume ca apostol, ci în propria sa casă, printre cei care îl cunoșteau și care făceau parte din neamul lui. Acolo trebuia să fie o mărturie vie a lucrării lui Dumnezeu. Credința adevărată nu se ascunde; ea se vede prin mulțumire și prin cuvântul bun spus altora. Fiecare dintre noi putem deveni – iar unii chiar sunt, – apostoli în propria casă, în propria familie, în comunitate, în orașe, și așa mai departe.

Există foarte multe cazuri în care nu toți membrii unei familiei merg la biserică. Fie soțul da, și soția, nu, fie invers. La fel și în cazul copiilor lor, pe motive banale și ridicole. Cei din familie care merg trebuie să spună și celor care nu merg Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, unii se împotrivesc să îl audă. De ce? Nu este oare un fel de îndrăcire? Când nu Îl ai pe Dumnezeu cu tine, atunci, cine și ce ești cu adevărat? Cui te închini? Sunt cuvinte puțin dure, dar realiste, pentru că fără Hristos și Biserică nu putem face nimic.

În plan duhovnicesc, spiritual, „casa ta” nu este doar locuința fizică, ci sufletul, inima. Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem „acasă”, adică în locul dinlăuntrul nostru unde El vrea să locuiască. Aceasta înseamnă faptul că fiecare creștin din acest Univers este chemat să fie lumină, iar mărturia personală spusă cu smerenie are puterea să îi schimbe și pe ceilalți ca să devină o „Evanghelie vie” care se va deschide în veșnicia lui Dumnezeu!