Avva Arsenie, trăind la palat, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, călăuzeşte-mă pe calea mântuirii”. Și-a auzit un glas: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”. Acelaşi, retrăgându-se în singurătate, a rostit iarăşi aceeaşi rugăciune şi a auzit un glas zicându-i: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te: acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii” (Avva, spune-mi un cuvânt). Să fugi de oameni, să taci, să te linişteşti sunt cele trei trepte ale isihiei. Este, oare, cu putinţă acest urcuş fără să te retragi în pustie şi să vieţuieşti în singurătate? Putem, oare, să ne-o închipuim în afara angajamentului monahal?

1. Să fugi către inimă

Prin avva Arsenie ne este pusă dinainte o cale de eliberare, un mijloc de a ne întoarce la Obârşie, către relaţia cu Domnul şi Stăpânul vieţii. Nu toţi sunt chemaţi la această radicalitate, însă fiecare este poftit să participe la Împărăţie şi să dobândească dispoziţia inimii pentru a pătrunde în ea. Aceasta ne este arătată, în primul rând, prin rugăciunea avvei Arsenie – care-I cere smerit Domnului să-i arate calea şi să-l îndrume.

Prin lucrare, în ascultare, Arsenie va păşi pe calea mântuirii, cuvânt care înseamnă şi sănătate trupească, sufletească şi duhovnicească şi se potrivește cu „a fi liber”. Asemenea Mariei la picioarele lui Hristos, monahul alege cea mai bună parte, singura trebuitoare, anume bucuria de a fi cu Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu îl determină să lase lumea pentru a vieţui „singur cu Cel Singur”. Fuga de lume, de ciudă sau dintr-un gest de abandonare a luptei duce la o închidere, la o izolare vătămătoare.

Ceea ce i se propune lui Arsenie este să se odihnească, să se retragă, să fugă de tot ceea ce se interpune în relaţia cu Unicul. Iar aceasta nu înseamnă să fugi de lumea ca lucrare divină, ci pentru că ea se împotriveşte vieţuirii evanghelice, menţinându-l pe om în exil, străin sieşi, în stare de cădere.

Să fugi către inima în care ne aşteaptă Domnul înseamnă să săvârşeşti o reîntoarcere în sine, precum fiul risipitor care se întoarce la Tatăl. Acesta este sensul duhovnicesc al fugii. Sfântul Vasile cel Mare ne arată lămurit modul acestei metanoia: „Atunci când mintea nu se mai împrăştie în cele din afară şi când nu se mai răspândeşte în lume prin mijlocirea simţurilor, se întoarce în sine şi săvârşeşte, prin propriile mijloace, urcuşul către gândirea dumnezeiască”.

Distragerea, răspândirea minţii care se lasă atrasă de obiectele pe care le pofteşte împiedică relaţia cu Dumnezeu. Starea de trândăvie este descrisă de către cei din vechime ca fiind maica tuturor patimilor, rădăcina tuturor abaterilor. Trândavul este prada tuturor fantasmelor, a proiecţiilor delirante care-l fac să părăsească realul şi îl târăsc în iluzia închipuirii. Această delăsare îl face captivul tuturor mişcărilor inconştiente, al tuturor gândurilor, îl vulnerabilizează şi îl alienează, târându-l „spre tot ce se petrece”. Aceasta este starea omului care se află înstrăinat de sine şi care se pierde în mulţimea solicitărilor lumii.

Sfinţii Părinţi ne arată că starea aceasta are trei expresii: uitarea, lenea şi neştiinţa. Uitarea Fiinţei, pierderea doririi sau delăsarea, ignorarea rostului sau absurdul. Ei ne spun că rădăcina păcatului este uitarea de Dumnezeu, lipsa atenţiei.

Uitarea de Dumnezeu, mai ales în timpul încercării, vine de la identificarea noastră cu realitatea materială şi existenţială. Ea arată alipirea de lume şi de cele lumeşti, voinţa de a ne însuşi ceea ce ne este dat. Aceasta înseamnă să fim încredinţați sinelui, ego-ului care este permanent animat de teama de a suferi şi de a muri şi care caută necontenit compensaţii, într-o nevoie niciodată satisfăcută de a se proteja. Lui îi lipseşte Fiinţa.

2. Să laşi lumea şi să te întorci la Sursă

Revenirea în sine, ne spuneSsfântul Vasile, ne introduce în relaţia cu Dumnezeu. Să fugi de lume, de tulburare şi de împrăştiere, să stai deoparte este o necesitate vitală pentru omul de astăzi. Să faci o pauză pentru a te linişti şi a te aşeza dinaintea Prezenţei Lui. Aducerea-aminte de Dumnezeu duce, în chip firesc, spre rugăciunea neîntreruptă. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am cutremurat”, spune psalmistul, „Prin pomenirea lui Dumnezeu, omul Îl păzeşte pe Dumnezeu în minte şi Îi face sălaş în inima lui”.

Când monahul s-a lepădat de toate pentru a se duce la pustie sau pentru a intra în mănăstire, îşi dă seama chiar în acea seară că lumea a pătruns odată cu el în chilia lui. Omul nu este alipit doar de obiecte, ci şi de reprezentările lor – fapt care scoate la iveală mişcarea pătimaşă, această poftă sau duh al consumerismului şi al aproprierii care îi colcăie în mădulare.

Patimile te fac să consideri oamenii şi lucrurile nu precum sunt, ci în funcţie de folosul sau dorinţa pe care poţi să o obţii de la ei, de la ele. Astfel, lumea devine pentru om o proiecţie fantasmatică a dorinţelor lui, iar făpturile, mijloace de a-şi satisface patimile, instrumente ale plăcerii senzitive. Duhul sărăciei de bunăvoie înseamnă să mori ataşamentului, să te lepezi de a avea pentru a fi.

Monahul din afara lumii nu mai are de luptat „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). A te călugări nu înseamnă a vieţui în afara oamenilor şi a lumii, ci a te situa pe tine însuţi în afara voilor trupeşti şi să pleci în pustia patimilor. Doar cu acest înţeles i S-a spus acestui mare monah: „Fugi de oameni şi te vei mântui”.

Căci, după fugă, el avea să locuiască în mijlocul oamenilor, să sălăşluiască în locuri locuite, să vieţuiască dimpreună cu ucenicii lui. În fuga sensibilă/ văzută, „el a căutat cu râvnă fuga duhovnicească”, precizează Sfântul Nichita Stithatul. Astfel, el ne arată că nu pustia îl face pe călugăr, că nu singurătatea îl face pe sihastru sau isihast, ci esenţială este dispoziţia inimii.

Să fugi de lume înseamnă „să fugi de pofta ochilor, a cărnii, de trufia gândurilor, de minciuna celor văzute”. Cea mai importantă lucrare nevoitoare, scrie Sfântul Teofan, „este să nu-i dai voie inimii să se lase în voia patimilor sau să consimtă închipuirile şi mişcările pătimaşe”. „Frate, patimile sunt nişte scârbe; de aceea, Domnul nu ne va osândi din pricina lor. Ci El a spus: Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi” (Psalmul 49, 15).

Drept aceea, când eşti asaltat de o patimă oarecare, nu poţi face nimic altceva decât să chemi Numele lui Dumnezeu. Tot ce putem noi face, neputincioşi cum suntem, este să ne adăpostim în Numele lui Iisus. Adevărat, patimile, care sunt demoni, se retrag când chemăm acest Nume (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, citaţi în Arta Rugăciunii).

3. Să taci

După chemarea la singurătate, la retragere, cel de-al doilea cuvânt adresat Sfântului Arsenie este: „Taci”.

„Avva Macarie cel Mare le spunea fraţilor din Sketis, când slobozea adunarea: Fugiţi, fraţilor! Unul din Bătrâni i-a zis: Unde am putea, oare, fugi în afara acestui deşert? El şi-a atins buzele cu degetul, spunând: De aceasta trebuie să fugiţi. După care a intrat în chilie, a închis uşa şi s-a aşezat jos” (Avva, spune-mi un cuvânt). Tăcerea exterioară din deşert sau de la şes, dacă înlesneşte, nu este de ajuns. Trebuie să i se adauge tăcerea buzelor, pentru a ajunge la tăcerea gândurilor.

Există o respiraţie trebuitoare între perioadele de activitate şi perioadele de retragere. Acestea din urmă vin să aducă roade folositoare celor dintâi. Însă, la fel de folositor este să veghem ca nu cumva să ne dedăm pălăvrăgelilor deşarte atunci când suntem încredinţaţi relaţiei cu ceilalţi, ca să nu ne lăsăm covârşiţi de patimi şi să avem părere de rău din această pricină în momentul rugăciunii.

În Muntele Athos, călugării au în fiecare zi un timp de destindere în care pot comunica unii cu alţii. Unul dintre ei îmi mărturisea cât de mult se temea de acest timp de libertate a cuvântului căci, spunea el: „Dacă zic un cuvânt care să-l rănească pe fratele, trebuie să duc acest cuvânt cu durere în rugăciunea mea până a doua zi, până în momentul în care fratele meu mă iartă”. Bătrânii vegheau în mod deosebit asupra limbii în întâlnirile cu ceilalţi, ca să poată rămâne în pace.

În retragere, conştiinţa ne aduce aminte de toate greşelile noastre. Dacă suntem tensionaţi din pricina unei supărări cu fratele sau prinşi în grija cea lumească, rugăciunea ne va fi răscolită de ivirea tuturor acestor aduceri-aminte. Rugându-ne, rostind Psalmul 140 care se cântă în fiecare seară la vecernie, ne poate ajuta să ne susţinem vegherea: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele”.

În Epistola lui, Sfântul Apostol Iacov ne arată cât este de greu să-ţi stăpâneşti limba şi cât este ea de temut: „Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3, 9). Prin cuvânt putem încuraja, mângâia, mărturisi, învăţa pe alţii, însă putem şi distruge, nimici, ucide. Cuvântul poate da viaţă sau ucide, poate sluji la calitatea relaţiei sau semăna discordie.

Iisus, în Evanghelie, ne arată că limba nu este decât un instrument şi că ea exprimă ceea ce vine din inimă: „Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 34-37).

Este, oare, cu putinţă, să analizăm raza de acţiune a cuvintelor şi consecinţele lor? Domnul ne arată profunzimea responsabilităţii noastre şi ne interoghează conştiinţa. Sfatul pe care i-l dă avvei Arsenie, de a tăcea, se arată a fi profund.

Paiul şi bârna

În alt loc, cu acelaşi înţeles, ni se spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1-5).

Judecarea distruge comunitatea, bârfirea seamănă discordia şi suspiciunea. Omul îşi proiectează cu uşurinţă asupra celuilalt problemele lui nerezolvate şi-l face să ducă povara reproşurilor pe care şi le aduce sieşi.

Relaţiile umane sunt cu atât mai dificil de trăit, cu cât ele au subînţelesuri, lucruri nespuse, aşteptări, proiectări care se transformă repede în judecăţi şi în grăire de rău. Ele exprimă mişcările ego-ului care reinterpretează totul în funcţie de el. Apoi, pentru a nu-şi scoate la iveală lipsurile, o să se îndreptăţească în detrimentul aproapelui. Atitudinea egocentrică naşte toate conflictele, creând un raport de forţă dominant-dominat. Ea este semn al unei absenţe, al ignorării stării lăuntrice, al unei inconştienţe.

Omul, dinaintea lui Dumnezeu, se mâhneşte de bârna care este în ochiul său şi, prin lacrimi de pocăinţă, doreşte a fi slobozit. Conştientizarea stării lui lăuntrice îl pleacă spre rugăciunea pentru fratele lui, mai degrabă decât spre judecare. Rugăciunea obştească nu se poate zidi decât pe temelia rugăciunii pentru celălalt: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora”.

Rugăciunea pentru ceilalţi ne ajută să ne vedem propriul păcat, ea ne aşază în ascultarea fratelui şi ne pleacă spre compătimire. Acolo unde judecarea mă făcea orb în ceea ce mă priveşte, rugăciunea pentru celălalt îmi descoperă starea mea sufletească spre o curăţire. În acest sens, prin celălalt, Domnul Îşi pune degetul pe rana mea şi mă întreabă: „Vrei să te vindeci?”. Celălalt poate fi un prilej de cădere sau de vindecare.

4. De la ascultare la tăcere – de la tăcerea buzelor la tăcerea inimii

A tăcea ne face în stare să fim atenţi şi să ne punem în ascultarea a ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună prin celălalt. Tăcerea buzelor duce la tăcerea inimii. Ea este această trezvie care permite vegherea, această atenţie la ceea ce Dumnezeu lucrează în inima noastră. „Înţeleptul zice: Fii trezvitor, fii treaz, veghează asupra vieţii tale”, ne transmite Sfântul Isaac. Hristos ne invită „să priveghem şi să ne rugăm”, ca să nu intrăm în ispită.

În acest sens, tot mesajul celor din vechime se sprijină pe cea dintâi atenţionare pe care Dumnezeu o adresează oamenilor, chemare care a devenit cheia şi firul conducător al întregii tradiţii iudaice, apoi creştine: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Singurul Domn” (Deuteronomul 6, 4). Ascultarea este dispoziţia inimii care permite sporirea duhovnicească. Totul începe cu ascultarea şi se desăvârşeşte în contemplaţie.

5. De la ascultare la tăcere – veghere

Astfel, cei din vechime nu s-au gândit niciodată ca omul să poată ajunge la o deplină maturitate duhovnicească, la părtăşia cu Cel Viu, fără nepsis sau trezvie, veghere. Vegherea este remediul nepăsării, lenei. Cuvântul grec tradus prin veghere este aletheia. Înţelesul lui literal este non-letargie, ne-uitare, dar şi adevăr.

Astfel, a fi în adevăr înseamnă să ieşi din starea letargică, de uitare, stare somnolentă sau de moleşeală care este prada tuturor fantasmelor şi a delirurilor imaginare: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Morţii sunt aici cei care sunt afundaţi în supravieţuirea existenţială, care se asfixiază de uitarea relaţiei cu Cel Viu. Avem trebuinţă să biruim somnul lumesc, să devenim deplin părtaşi la viaţa care circulă în noi.

Tradiţia ascetică asociază căutarea liniştii lăuntrice, a păcii inimii, cu nepsis-ul care este cheia întregului parcurs duhovnicesc. Aceasta permite „trezirea din somnambulismul cotidian” şi ne deschide uşa spre deplina săvârşire a potenţialităţilor noastre. Totul începe prin veghere – care este condiţia trezirii. Ea ne permite să dezvoltăm atitudinea care înlesneşte experierea lăuntrică. Atenţia la ceea ce este făgaş spre calea de a deveni conştient.

Începutul ei este atenţia trupească, atenție care se exercită în cotidian. Să înveţi să fii stăpân pe fiecare gest, să te implici în fiecare act, să fii prezent în ceea ce faci conştientizând felul tău de a fi acolo este cea dintâi etapă. Sfântul Ioan Scărarul, monah din secolul al VI-lea, care a vieţuit la picioarele muntelui Sinai, ne face să remarcăm că „la începători, mintea se conformează trupului”. Astfel, să te sileşti cu atenţie la o ascultare permite, în primul rând, să săvârşeşti bine ceea ce ai început dar, mai ales, permite să afli unitatea lăuntrică şi pacea în sine.

Atenţia te eliberează de gânduri şi permite să treci de la împrăştiere la focalizarea întregii fiinţe, trup, suflet, duh. Bătrânii recomandau să nu faci decât un lucru deodată şi să i te dedai până la capăt. Această atitudine introduce în meditaţie, apoi în rugăciune. Ea ne readuce spre singurul lucru de folos.

6. De la ascultare la linişte – bucuria întâlnirii

Putem vedea aici cât este de important pentru omul de astăzi să redescopere sensul exerciţiului în cotidian, ca trezire a profunzimii lui. Dinaintea lumii în care stăpânesc surmenajul, stresul, anxietatea, în care suntem supuşi mulţimii de solicitări, devine din ce în ce mai necesar „să învăţăm să readucem mintea răspândită în afară spre înăuntru”, să ne unificăm în gestul simplu, dar trăit în chip conştient. Să învățăm să ne păzim lăuntric, departe de distragere, să revenim necontenit la ceea ce este esenţial, veghind ca nu cumva să ne lăsăm târâți de preocupări, de grijile care ne macină neîncetat sau de ispita de a fugi prin imaginar.

Practica gestului conştient a devenit o metodă terapeutică. Ea este fundamentul vădit al tuturor spiritualităţilor. Să gustăm clipa prezentă. Această cale este accesibilă tuturor, mereu şi pretutindeni. Ea face din cotidian un loc de exerciţiu, un prilej de sporire duhovnicească, o posibilitate oferită în permanenţă de a ne trezi la Prezenţa ei, de a ne aduce aminte de Dumnezeu. Căci atenţia nu se limitează la observarea faptelor, la perceperea celor văzute, celor ce se aud, ce se pot pipăi, ci ea este deschisă la ceea ce are un înţeles în evenimentele cotidianului. Ascultarea permite relaţia cu celălalt şi primirea lui.

Fiinţa Se propune în fiece clipă, ne invită să ieșim din închiderea în problemele şi grijile noastre, din alienarea faţă de circumstanţial. Ne deschide întru uimire fiinţelor şi lucrurilor, precum tot atâtea cuvinte care ne sunt adresate. Adevăratul nostru rost este să intrăm în relaţie, încetând de a ne abate de la ceea ce, din cea mai mare profunzime a noastră, ne atrage inima. „Să fii în lumea aceasta, iar nu din această lume”.

Întâlnirea este întotdeauna izvor de bucurie. A fi uimiţi de întâlnire ne face să gustăm din frumuseţea vieţii. Ţinta este de a reintroduce totul în relaţie şi dialog. Căci moartea nu este o frângere a relaţiei. Trăirea lumii ca pe un univers închis ne încredinţează morţii. Astfel, vegherea este starea omului care se deschide prin vizibil, prin celălalt, Prezenţei Celuilalt. Prin veghere, el devine sensibil faţă de „dumnezeiasca slavă ascunsă în făpturi şi în lucruri”, faţă de tăcerea care învăluie fiecare creatură.

Ni s-a spus că avva Arsenie „mergea în noapte ca şi cum vedea nevăzutul”. Această ascultare veghetoare este deja rugăciune, ea ne introduce în relaţia cu Dumnezeu, făcându-ne atenţi faţă de intervenţiile divine din viaţa noastră: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui”  (Psalmul 103, 2). Să fim atenți la ceea ce Dumnezeu lucrează în noi şi pentru noi și ne deschide către experierea întâlnirii. Rugăciunea, ne spune Sfântul Grigorie Sinaitul, este „Dumnezeu Care pune în lucrare toate în oameni”. Prin urmare, „rugăciunea nu este, mai înainte de toate, ceea ce eu fac, ci Dumnezeu Care lucrează în mine... nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20)”, mărturiseşte episcopul Kallistos Ware.

Să amuţiți eul şi să-L ascultaţi pe Stăpân: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10). Să tăceți şi să vă faceți disponibil sunt cheile care deschid către „abisul de tăcere” despre care vorbea Sfântul Ignatie al Antiohiei. „Logosul apare din Tăcere şi Se întoarce în Tăcere”.

Tăcerea este o stare de comuniune, de „părtăşie la dumnezeiasca fire” (II Petru 1, 4) care este scopul a toată calea creştină. Ea vine de la Dumnezeu. Este semnul că am trecut „de la rugăciunea mea la cea a lui Hristos din mine”. Tăcerea este un dar pe care Dumnezeu îl dă omului care a murit sieşi.

7. Să păzeşti reculegerea, să afli pacea, să te linişteşti

Să fugi în pustia inimii, să cauţi singurătatea, să fii doar tu cu Dumnezeu, să taci şi să doreşti liniştea sunt condiţiile pentru aflarea păcii lăuntrice care vine din Liniştea Originară, din Tatăl. Pentru a afla pacea, omul trebuie să devină liber în raport cu solicitările lumii şi cu gândurile care i se alipesc ei. Nepsis-ul despre care am vorbit este această luptă duhovnicească ce se duce pentru a împiedica lumea să pătrundă în inimă şi să zămislească în ea patimile. „Închide uşa chiliei tale trupului tău, uşa limbii tale, cuvântărilor şi uşa lăuntrului tău, duhurilor rele” (Scara Sântului Ioan Scărarul).

Vegherea este numită aici paza inimii şi se pune în lucrare supraveghind mişcarea gândurilor pentru a se feri de tot ce ar putea atinge integritatea inimii, spre a fi slobod pentru Dumnezeu. „Trezvia şi vegherea este metoda duhovnicească care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl slobozeşte pe om în întregime de gândurile şi de vorbele pătimaşe ca de nişte fapte rele, dacă este urmată multă vreme şi cu râvnă. Ea oferă, astfel, pe cât este cu putinţă, o cunoaştere sigură a Dumnezeului Cel de nepătruns cu mintea şi deschide dumnezeieştile Taine cele ascunse. Ea duce la plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, din Vechiul şi din Noul Testament şi împarte toate bunătăţile veacului ce va să fie” (Sfântul Isihie Sinaitul, în Filocalia, volumul 3).

Isihia este asociată, în tradiţia pustiei, nepsis-ului. Isihast este cel ce s-a lepădat de lume şi care, treptat, păşeşte către libertate. Omul liber este omul de credinţă care ştie că viaţa lui nu depinde de el, ci de un Altul şi care, în cele din urmă, „se oferă pe sine şi toată viaţa lui Hristos Dumnezeul lui”. Acesta le-a lăsat pe toate pentru a-I urma lui Hristos, I-a încredinţat voia proprie pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze.

Marele avva Agaton spunea: „Domnul îmi arată în toată vremea calea pe unde să merg”. Isihast este cel care şi-a experiat limitele, care şi-a acceptat neputinţa şi care a apucat mâna Celui care a pogorât în întunericul lui, pentru a-l slobozi din moarte. El este cel „care nădăjduieşte să circumscrie netrupescul într-un locaş trupesc” (Sfântul Ioan Scărarul).

El L-a întâmpinat pe Stăpânul vieţii lui, aruncându-se în braţele Tatălui. S-a dat pe sine dumnezeieştii iubiri şi are o inimă care s-a aprins de iubire pentru întreaga creaţie. Pacea lăuntrică nu se dobândeşte decât în încredere şi smerenie, ea este, dimpreună cu bucuria şi libertatea, un dar de la Dumnezeu. „Hristos este pacea noastră” (Efeseni 2, 14).

Accesul la isihasm pare rezervat călugărilor şi inaccesibil mirenilor. Acest urcuş duhovnicesc propus de către Hristos lui Arsenie ar fi, prin urmare, rezervat câtorva. Însă nu aceasta cred sfinţii Nicolae Cabasila şi Simeon Noul Teolog – care consideră că toţi sunt chemaţi şi pot ajunge, prin har, şi după a lor fermitate, la o anumită treaptă a isihasmului.

Mireanul Nicolae Cabasila (secolul al 14-lea), un funcţionar civil şi un curtean care era prieten cu mulţi isihaşti care au ajuns la cea mai mare măsură, spune, insistent: „Fiecare ar trebui să-şi păstreze meseria sau profesia. Generalul ar trebui să continue să comande, fermierul, să-şi muncească pământul şi meşteşugarul să-şi practice meseria. Şi o să vă spun de ce. Nu este nevoie să te retragi la pustie, să te hrăneşti prost, să-ţi schimbi vestimentaţia, să-ţi compromiţi sănătatea sau să te apuci de ceva care să nu fie înţelept, pentru că este cu desăvârşire posibil să rămâi în propria casă fără ca să-ţi laşi averile şi, cu toate acestea, să practici meditaţia neîntreruptă”.

În acelaşi duh cu el, Sfântul Simeon Noul Teolog insistă asupra faptului că „cea mai înaltă vieţuire” este starea la care Dumnezeu ne cheamă, personal, pe fiecare dintre noi: „Mulţi consideră viaţa pustnicească ca fiind cea mai binecuvântată, alţii, vieţuirea într-o obşte monahală sau, iarăşi, munca de conducere şi de instruire, de educare şi de administrare bisericească... Cu toate acestea, în ceea ce mă priveşte, nu situez niciuna dintre aceste funcţii mai presus de altele cum, tot la fel, nu aş lăuda vreo formă de vieţuire pentru a nesocoti o alta. În fiecare situaţie şi lucrare, cea care este binecuvântată este vieţuirea pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu”.

Calea isihasmului este, aşadar, deschisă tuturor.