„Ce este mai dulce, mai minunat şi mai strălucitor decât fecioria? Ea răspândeşte raze mai strălucitoare decât ale soarelui, care ne rup de orice lucru al vieţii, şi ne pregătesc să privim cu ochi curaţi spre Soarele dreptăţii”. Însă, spre a fi plăcută lui Dumnezeu, fecioria trebuie să fie curată şi lipsită de orice pată. Dacă pentru căsătoria creştină este de trebuinţă ca ea să strălucească în curăţie, cu cât mai mult acest lucru este de trebuință fecioriei! Deasupra ei se cade să ardă neîncetat candela sincerei nepăcătuiri, pentru a fi autentică.

Iubirea între soţi cere legătura nunţii. Dragostea către Dumnezeu o exprimă cel mai bine virtutea afierosirii trăirii întru feciorie. Cel ce se căsătoreşte o încredinţează pe soţia lui că este gata să moară pentru ea. Iar cel feciorelnic, care de bunăvoie îşi asumă nevoinţa necăsătoriei, trebuie să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lume. Altfel, pentru ce se împovărează cu o asemenea grea trudă, dacă dragostea lui către Dumnezeu nu depăşeşte orice altă legătură cu cele pământeşti?

Soţii îşi mărturisesc dragostea lor reciprocă prin credincioşia unuia faţă de celălalt. Cel feciorelnic însă trebuie să-şi manifeste dragostea lui către Dumnezeu prin neschimbata lui credincioşie către Hristos şi prin permanenta lui stare de curăţie. Căci orice îndepărtare de la curăţie este o trădare a lui Dumnezeu.

Fecioria poate să fie atât exterioară, cât şi lăuntrică; cea exterioară este aparentă, prefăcută; numai cea lăuntrică are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fecioria cea din afară, a nu săvârşi cu trupul vreun oarecare păcat al desfrânării, nu este de folos creştinului care este însoţit de o permanentă şi tainică desfătare a dorinţei de desfrânare. Cel ce doreşte să ajungă la fecioria cea lăuntrică, trebuie neîncetat să-şi curăţească inima lui de gândurile de desfrânare insuflate de demoni şi neîncetat să aducă pocăinţă, prin lacrimile căreia se spală petele ticăloşiilor desfrânărilor care au întinat sufletul.

Deci, fecioria trebuie să fie împlinită lăuntric, cu dragoste adevărată de Dumnezeu, cu binecuvântată râvnă pentru nevoinţă, printr-o neîncetată curăţire a sufletului şi o permanentă năzuinţă către o viaţă asemenea îngerilor. Cel cu adevărat feciorelnic este dator să ducă o luptă hotărâtă, până la sânge (Evrei 12, 4), cu propriile lui patimi ale desfrânării şi cu diavolii acestei patimi. El trebuie să urască gândurile îndulcirii pătimaşe, pentru a nu se face vinovat că cele trimise de diavol ajung în sufletul lui. În nici un caz nu trebuie să le cheme singur, nici să se îndulcească cu ele, după cele scrise de Sfântul Isaac Sirul: „feciorelnic este acela care nu numai că şi-a păzit trupul de întinăciune, ci se ruşinează chiar şi de sine însuşi atunci când rămâne singur”.

După cuvintele aceluiaşi sfânt nevoitor, „plin de curăţie nu este omul căruia, în vremea luptei, trudei şi nevoinţei, îi încetează gândurile urâte, ci acela care, cu inima sinceră, îşi curăţă vederea minţii lui şi nu-i dă voie ei să se dedea la gânduri necurate. Şi atunci curăţia conştiinţei lui mărturiseşte prin lumina ochilor despre credinţa lui în legea curăţiei. Ruşinea lui ca o perdea se lasă deasupra tainicului altar al gândurilor sale, şi neprihănirea lui ca o fecioară curată se păzeşte pentru Hristos, prin credinţă”.

„Fericit este omul care se străduieşte să placă lui Dumnezeu şi-şi păzeşte trupul său neîntinat, ca să-l facă pe acesta biserică sfântă a împăratului Hristos!”, spune Sfântul Efrem Sirul. Iar Sfântul Ioan Scărarul, definind curăţia ca fiind „curăţia inimii şi a trupului”, scrie: „Curăţia se mai numeşte încă şi nepătimire. Şi pe bună dreptate! Pentru că ea este premergătoare a învierii celei de obşte şi a nestricăciunii trupurilor”. Să nu se considere din partea celor feciorelnici şi a monahilor că orice mişcare trupească este deja păcat împotriva curăţiei şi a fecioriei!

Să auzim înţeleptele judecăţi ale Sfântului Antonie cel Mare pe această temă. Spune acesta: „Să ştii că trupul are o mişcare firească, care este înnăscută. Însă ea nu lucrează (cu păcat) când sufletul nu doreşte aceasta. Este o simplă mişcare trupească, lipsită de orice dorinţă. Există şi un alt chip al acestei porniri, care provine din prea multa săturare şi înfierbântare a trupului, din pricina hranei şi a băuturii fără de măsură. Când apare o căldură din acestea în trup, se pricinuieşte o tulburare a lui”.

Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare...” (Efes. 5, 18). Tot astfel şi Domnul a grăit ucenicilor Săi în Evanghelie: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură...!” (Luca 21, 34). Celor nevoitori însă li se întâmplă şi un al treilea chip de mişcare, născut din viclenia şi zavistia demonilor. Prin urmare, trebuie să ştim că mişcarea trupului poate să fie de trei feluri: prima - firească, a doua - din reaua întrebuinţare a mâncării şi băuturii, şi a treia - de la demoni.

(Arhim. Serafim Alexiev, Curăția – tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, pp. 26-30)