„Femeia – darul lui Dumnezeu făcut bărbatului”

Duminica Mironosiţelor ne încredinţează că fără Hristos – Care Se naşte şi Care învie din morţi – cinstirea femeii în lumea de astăzi rămâne fără motivaţie teologică. Într-un stat teocratic, cum era cel al lui Israel, femeia era aproape invizibilă, însă în Legea harului prezenţa femeii, graţie lui Hristos, devine din ce în ce mai pregnantă. Hristos a acceptat slujirea femeilor nu numai din neamul lui Israel, ci şi din alte seminţii, răsturnând astfel vechile precepte. Le-a acceptat în anturajul Său indiferent de statutul social sau moral. 

✝ Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Duminica a treia după Paşti este afierosită femeilor mironosiţe – martore ale Învierii – în special, şi femeilor creştine, în general. Dacă ziua de 8 Martie, atât de osanată până mai ieri, a fost o încercare de a înlocui Buna Vestire – zi închinată cinstirii deopotrivă fecioarelor şi mamelor, al căror prototip este Maica Domnului, această cinstire a mironosiţelor nu a putut fi umbrită atât timp cât prăznuirea Sfintelor Paşti nu a fost întreruptă. Și Buna Vestire, şi Duminica Mironosiţelor ne încredinţează că fără Hristos – Care Se naşte şi Care învie din morţi – cinstirea femeii în lumea de astăzi rămâne fără motivaţie teologică.

Femeia, ca şi bărbatul, a fost creată de luminoasele mâini ale lui Dumnezeu, după chipul Său (Facerea 1, 27); asemănarea, şi pentru unul, şi pentru altul, rămâne un proces dinamic, un ideal de cucerit.

Dintru început, femeia a fost creată – după rânduiala lui Dumnezeu – ca să fie „ajutor de potriva lui (Adam)” (Facerea 2, 20); după căderea în păcat (Facerea 3), femeia, din ajutor, a devenit soţie. Aşa se face că, dintr-un om liber, ea devine – după Legea lui Moise – un bun, însă un bun printre alte bunuri ale bărbatului (Deuteronomul 5, 21). Un bun pe care bărbatul îl va stăpâni (Facerea 3, 16). Un obiect ca oricare altul, care va face parte din patrimoniul bărbatului (Facerea 20, 3, 12), deşi, în cadrul familiei, femeia trebuia să fie respectată (Ieşirea 20, 12), temută (Leviticul 20, 9) şi ascultată (Deuteronomul 21, 18).

Iniţial, căsătoria biblică a apărut în formă monogamă (Facerea 2, 21-24), fiind singura care corespunde voii lui Dumnezeu. Descendenţii patriarhului Set (Facerea 7, 7) au fost susţinătorii fervenţi ai monogamiei.

Poligamia a fost promovată şi susţinută prin descendenţii lui Cain şi era – spune profetul – rezultatul unei bunăstări materiale (Osea 10, 1), pe de o parte, iar pe de alta, expresia dorinţei unor bărbaţi de a avea mai mulţi copii. Sunt destule exemple în acest sens: Lameh a avut două femei (Facerea 4, 19); Avraam a avut trei femei (Facerea 16, 3 și 25, 1); Nahor şi Isav au avut câte două femei (Facerea 22, 20-24 şi 36). Sigur, una sau chiar două dintre ele erau concubine, preferate mai ales atunci când soţiile legitime erau sterpe. Însă – aş vrea să atrag atenţia – nu veţi găsi vreun elogiu la adresa unor astfel de femei concubine, aşa cum veți găsi la adresa femeilor căsătorite după rânduială, după Lege (Pilde 5, 15-20; Ecclesiastul 9, 9; Pilde 31, 10-31).

Deşi femeia – după cum am spus – avea o poziţie de subordonare faţă de soţul său, totuşi societatea israelită a avut destule femei care s-au impus atenţiei publice, printre care Debora, o femeie din tagma judecătorilor, care i-a salvat pe conaţionalii săi de mânia regelui Iabin al Canaanului (Judecătorii 4, 4-5); Batşeba, o femeie care a pus capăt dezordinii în regat prin întronizarea lui Solomon, fiul său (III Regi 1, 11-31); Izabela (III Regi 21) şi Atalia (IV Regi 11), femei cu aptitudini de conducător; Iaela (Judecătorii 4, 17-22; 5, 24-27), Iudith şi Estera, adevărate eroine naţionale.

Dincolo de aceste prezenţe exemplare sau eroice, femeile nu aveau misiuni sacerdotale la templu şi nici nu li se permitea să înveţe Legea în sinagogă. Excepţie făceau soţiile rabinilor, singurele care aveau acces la educaţie. Ba, unele dintre ele puteau fi prorociţe. Aceste prorociţe consiliau chiar şi pe miniştrii regali (IV Regi 22, 14). Când Miriam a prorocit – este scris în Ieșirea – „toate femeile” au mers după ea (15, 20); prorociţa Hulda era sfătuitoarea bărbaţilor (IV Regi 22, 14; II Paralipomena 34, 22); prorociţa Ana era nelipsită de la templu (Luca 2, 36–38); iar Debora judeca pe „copiii lui Israel” (Judecătorii 4, 5), arătându-se a fi ca o „mamă în Israel” (Judecătorii 5, 7). Cântecul Deborei – din Judecătorii, cap. 5 – poate fi considerat o tânguire maternă; este plânsul unei mame pentru slăbiciunile fiilor lui Israel.

Femeile prorociţe, în Noul Testament, erau considerate slujnicele care – primind Duhul dumnezeiesc – vesteau voia lui Dumnezeu; dintre acestea făceau parte şi cele patru fiice-fecioare ale lui Filip, binevestitorul din Cezareea, pe care le va întâlni Sfântul Apostol Pavel (Fapte 21, 8-9); atât timp cât lucrarea lor era spre zidirea Bisericii şi întărirea unităţii de credinţă, puteau fi considerate din rândul celor pe care Sfântul Apostol Pavel îi numea „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9).

Totuşi, în Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel – marele misionar al Bisericii – nu oferă niciun sprijin noţiunii de „femeie misionară” (I Corinteni 14, 34 şi I Timotei 2, 11-15), deşi sunt suficiente argumente scripturistice în care găsim femei îndeplinind acest rol.

În cele patru contexte în care Sfântul Apostol Pavel discută relaţiile bărbat – femeie (I Corinteni 11, 3-16; 14, 34-35; Efeseni 5, 21-28; I Timotei 2, 8-15), principiul supunerii, cât şi aplicaţiile sale la situaţii specifice se bazează pe faptele istorice ale Vechiului Testament, adică pe tradiţia iudaică. Dar aceasta nu înseamnă că femeile au fost excluse total din slujirea şi misiunea Bisericii; astfel, Priscila era implicată în învăţarea lui Apollo, arătându-i „mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu” (Fapte 18, 26); Febe, diaconiţa din Chenhreea, a fost un ajutor fervent pentru mulţi, chiar şi pentru Sfântul Apostol Pavel, care socotea ca fiind ceva firesc faptul de a fi primită de către creştinii din Roma „cu vrednicia cuvenită sfinţilor” (Romani 16, 1-2). În Epistola către Filipeni (4, 2-3), Sfântul Apostol Pavel amintește despre Evodia şi Sintihi, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”, întrucât au lucrat împreună cu el şi au luptat pentru Evanghelie, alături de „tovarăşii săi de lucru”. În Epistola către Romani (16, 7), aflăm despre Iunia că a fost o adevărată apostoliţă şi astfel a ocupat un loc de autoritate în biserica primară; ea împreună cu Andronic „sunt vestiţi între apostoli” şi „înaintea mea au fost în Hristos”, confirmă apostolul neamurilor.

Iată că multe dintre aceste nume de femei sunt menţionate cu admiraţie chiar de Sfântul Apostol Pavel, care la prima vedere pare un tradiţionalist iudeu. Şi această evidenţiere a lor – mai ales în Noul Testament – îşi are o conotaţie hristologică, deoarece Hristos a fost Cel care a ajutat femeia să-şi descopere şi să-şi împlinească vocaţia. După cum știm, într-un stat teocratic, cum era cel al lui Israel, femeia era aproape invizibilă, pe când în Legea harului prezenţa femeii, graţie lui Hristos, devine din ce în ce mai pregnantă. Mai mult, Hristos este Cel care a acceptat slujirea femeilor nu numai din neamul lui Israel, ci şi din alte seminţii, cum era femeia samarineancă (Ioan 4, 7); acelaşi lucru se poate spune şi despre femeia canaaneancă, a cărei credinţă a dat-o drept pildă celor care-L ascultau: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15, 28), răsturnând astfel vechile precepte. Le-a acceptat în anturajul Său indiferent de statutul social sau moral.

O femeie păcătoasă, nu o sfântă, este cea care, prevestind jertfa Sa, a îndeplinit ritualul ungerii; şi tot o femeie păcătoasă, Maria din Magdala, este prima martoră a Învierii Sale. Femeile – spre deosebire de ucenicii Săi, cu excepţia Sfântului Evanghelist Ioan, apostolul iubirii – sunt cele care L-au urmat pe Hristos chiar şi în drumul spre Patima Sa (Luca 8, 1-3). Ele s-au arătat mai statornice în credinţă; în acest sens, putem spune că ele le-au arătat apostolilor adevărata măsură a iubirii.

În dimineaţa Învierii, deşi mormântul era pus sub pază, ele – Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Salomeea şi altele (Marcu 16, 1; Luca 24, 10) – nu s-au temut a împlini cu dăruire jertfelnică tradiţia iudaică; astfel, luând mir, au mers pentru a împlini ritualul tămâierii celor înmormântaţi. Dragostea lor a fost răsplătită pe măsură.

Desigur, fiecare mironosiţă îşi are istoria ei. Despre Maria Magdalena se spune că ar fi fost demonizată. Hristos scosese din ea şapte demoni (Luca 8, 3), iar ea, drept recunoştinţă, împreună cu alte femei care au fost vindecate de Iisus „de duhuri rele şi de boli”, – între care erau „Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor” (Luca 8, 2-3) –, n-a ezitat să rămână lângă Crucea lui Iisus până în ultimul moment (Ioan 19, 25).

În tradiţia răsăriteană se spune că Maria Magdalena, după Înviere, ar fi mers împreună cu Maica Domnului şi cu Evanghelistul Ioan la Efes, unde, după o viaţă dedicată contemplaţiei, a murit. Biserica o pomeneşte pe 22 iulie. Mâna stângă a sfintei se păstrează în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonopetra. Ceea ce uimeşte este faptul că mâna are permanent temperatura corpului uman.

Ioana, soţia lui Huza, un dregător din anturajul lui Irod Antipa, făcea parte din grupul celor care „slujeau (pe Apostoli) din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Ea este una dintre cele care au luat parte la pregătirea ungerii cu mirodenii a trupului lui Iisus, pentru îngropare, împreună cu Iosif din Arimateea (Luca 23, 55).

Salomeea, verişoara Maicii Domnului, era fiica lui Iosif, din prima căsătorie, devenind soţia lui Zevedeu şi mama lui Iacov şi Ioan. Remarcabilă rămâne îndrăzneala ei de a-I fi cerut lui Hristos favorul pentru fiii săi, ca unul să stea de-a dreapta şi celălalt de-a stânga în Împărăţia Sa (Matei 20, 20-21; cf. Marcu 10, 35-45). Liturgic, ea este pomenită în ziua de 3 august.

Suzana se număra şi ea printre celelalte femei implicate în slujirea grupului condus de Mântuitorul (Luca 8, 3).

Aceste femei au fost primele mărturisitoare ale Învierii lui Hristos (Luca 24, 9-11). Citind Sfintele Evanghelii, vom remarca faptul că prezenţa lor este surprinsă în mod gradual, astfel: Sfântul Evanghelist Matei menţionează pasager numele Fecioarei Maria şi al Mariei Magdalena; Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca procedează în aşa fel încât din asocierea unui nume să rezulte importanţa persoanelor, dar şi faptul că femeile care-L însoţeau pe Iisus era destul de numeros; Sfântul Evanghelist Ioan ştie să sublinieze rolul predominant al femeii între cei care-L urmau pe Iisus. Astfel, aflăm despre cele 25 de femei care au fost în anturajul lui Hristos: Maria (Maica Domnului), Elisabeta, prorociţa Ana, soacra lui Petru, văduva din Nain, femeia samarineancă, femeia adulterină, femeia păcătoasă din casa lui Simon, femeia din casa fariseului, văduva săracă, Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, Maria Magdalena şi celelalte femei, Ioana, Salomeea, Suzana, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacov şi cealaltă Marie, femeia canaaneancă şi fiica ei, fiica lui Iair şi mama sa, femeia bolnavă de 12 ani, soţia lui Pilat. Deşi fiecare este unică în felul ei, acestea au primit de la Hristos vindecare, ajutor, milă, iertare sau elogii pentru credinţa, dragostea şi dăruirea lor.

Cu certitudine, Sfânta Scriptură a Vechiului  şi Noului Testament, în special, abundă în exemple de femei evlavioase. Dincolo de statutul social sau de rolul jucat în istoria biblică, femeile au o deosebită contribuţie – aici, pe pământ – prin naşterea şi creşterea de prunci (I Timotei 2, 15; 5, 10-14); prin acest act procreator, ele contribuie la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că orice prunc botezat este chemat să se adauge numărului drepţilor despre care vorbeşte Apocalipsa: „Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi” (7, 4).

Însă, pe lângă acest rost şi rol definitoriu al femeii, trebuie să nu uităm faptul că ele sunt cele mai fervente şi perseverente rugătoare (Fapte 1, 14); calendarul bisericesc este mărturie de netăgăduit în acest sens; multe femei s-au arătat animate de sentimente filantropice (Fapte 9, 36), ospitaliere (Fapte 12, 12; 16, 15; I Timotei 5, 10) şi misionare (Fapte 18, 26; Tit 2, 3-4).

Şi totuşi, spune Sfântul Apostol Pavel, în Domnul femeia nu este fără bărbat şi nici bărbatul fără femeie (I Corinteni 11, 11). Înaintea lui Dumnezeu se vor înfățișa numai împreună, nedespărţiţi. Dar aceasta nu înseamnă că înaintea lui Dumnezeu monahii şi monahiile nu îşi au rostul lor!

Sursa text: arhiepiscopiasucevei.ro

De la același autor

Ultimele din categorie