Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă, darul de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul aparte atât cu Dumnezeu, cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi. De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat tipurile femininului. Cu toate acestea, femeia îşi salvează mereu, în adâncul adâncului ei, taina fiinţei şi a harismelor sale pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată, pentru a înţelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului.

Chiar relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naştere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărţit-o în masculinităţi rele şi feminităţi rele: cupluri făcute din două individualităţi polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una faţă de cealaltă, puse totuşi una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanţă dintre cei doi poli ai existenţei umane, care sunt fie contrarii ce se crispează într-o disonanţă şi o luptă fără ieşire, fie diversităţi ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidenţă a opuşilor.

A doua soluţie presupune harul care recapitulează în Hristos celula iniţială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălţată la rangul de imagine profetică a Împărăţiei lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

(Paul Evdokimov, Taina Iubirii, Editura Christiana, Bucureşti, p. 29)