Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea pă­rinţilor, nici de a propriilor copii. Atât de mare e tai­na căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu tre­buie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vre­mea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la co­legi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască es­te pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci sea­ra, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, m-ai întristat cu cutare lu­cru.”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va părea rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească prici­nuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi re­vine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi îm­preună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneş­te familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă îm­preună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi du­hovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Litur­ghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Aces­ta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?" „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este  credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!” „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile du­hovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu se poate altfel. Temelia căsă­toriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar.

(Mărturie athonită în România - Pelerinajul Arhimandritului Efrem - Octombrie 2002, Ed. Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, p.172-173)