Într-o icoană ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu care i-a servit drept model. O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastra care se deschide spre cer; iar imagine pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup. Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, 2008, p. 23)