Întrucât Hristos „este pacea noastră, el care a făcut din cele două (lumi) – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii și desființând vrăjmășia în trupul Său” și tot ce a făcut din pacea sufletului Său, oare la ce vor da întâietate, dacă nu păcii, sufletele a căror primă grijă și năzuință este să cugete întruna la legea lui Dumnezeu?

Acești oameni vor „urmări calea păcii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel, dincolo de orice, vor urni și pe alții în căutarea ei, vor înlătura ura deșartă și vor înceta de a se mai învrăjbi, știind că pacea e atât de prețioasă, încât pentru aceasta S-a coborât Domnul din cer pe pământ și a răscumpărat pe om; din bogat ce a fost și Stăpân al lumii întregi, nimic nu a găsit vrednic să fie prețuit decât această pace, pentru care Și-a vărsat sângele. Iar întrucât a văzut că în întreaga lume a celor zidite nu se afla nicio făptură care să fie vrednică de pacea și de împăcarea pe care le-a adus, Domnul a făcut o făptură nouă din sângele Său, făcându-Se prin aceasta și Împăciuitor, și „Domn al păcii”.

De aceea, credincioșii, care se închină sângelui Acestuia, ce altceva ar trebui să facă pentru a-și împăca trebuințele lor, decât să ajungă „făcători de pace” între oameni?

(Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009)