De la biserica satului, avea Molitfelnicul, iar de acasă, Ceaslovul. În cazurile de boală, atunci când îl chemau să citească rugăciuni, pe când era mai mic, de 10-11 ani, citea orice se întâmpla, orice rugăciune ce se ivea la prima deschidere a acestor două cărţi, deoarece nu putea judeca de fiecare dată exact ce rugăciune trebuie pentru cazul respectiv.

Adeseori, rostea rugăciuni alcătuite de el. Era de nouă ani când l-au trimis împreună cu fratele lui să treiere pe ogorul lor în luna iulie. Acolo, pe fratele lui Gheorghe l-a muşcat un şarpe de mână şi a început să-l doară tare.

Gheorghe striga după ajutor şi plângea. Dar Iacov l-a mângâiat pe fratele său, i-a spălat rana cu apă şi, îngenunchind, a scos crucea cea mică de lemn, pe care totdeauna o purta la gât, a însemnat pe fratele său cu ea în hipul Crucii şi şi-a ridicat mânuţele spre cer, spunând:

- Hristoase al meu! Te rog, fă ca otrava să se facă apă, ca să nu păţească ceva rău frăţiorul meu. Şi pedepseşte pe şarpele cel blestemat.

Peste puţin durerea a încetat şi veninul nu şi-a mai făcut efectul său vătămător. Şi nu numai atât. Şarpele s-a dat puţin în lături, a rămas nemişcat şi a murit.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 46)