„Că flămând am fost și nu mi-ați dat să mănânc...bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat.” (Matei, 25, 42-43)

Mântuitorul nu-i osândeşte aici pe oameni pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce n-au făcut. Nu este vorba de vreo faptă rea în raport cu fraţii care flămânzeau sau erau bol­navi, sau în temniţă, în singurătate. Este vorba de o nepă­sare faţă de ei. Cei care au greşit i-au văzut pe aceşti „mai mici dintre noi” în lipsuri, înfometaţi, însetaţi, goi, în în­chisoare şi nu i-au ajutat cu nimic. Au „trecut pe lângă ei”, pe lângă suferinţa omenească, pe lângă sărăcie, fară să le treacă prin minte să-i ajute în vreun fel. N-au luat în scamă geamătul omenirii şi chiar dacă acela va fi ajuns la urechile lor, s-au făcut a nu-l auzi. Şi iată că acele „scăpări”, atitu­dini nepăsătoare faţă de semeni, trec înaintea lui Dumnezeu drept păcate grele.

Mulţi dintre noi trăiesc fară grijă, ratează prilejurile în ca­re ar putea să-şi ajute semenii, să le uşureze suferinţele; nu vor să înţeleagă că prin aceasta păcătuiesc faţă de Hristos, rămân fară El care este prezent în persoana bieţilor noştri semeni, se lipsesc de ajutor, de compătimire, de mângâiere.

Dacă ne numim în mod conşti­ent ucenici ai lui Hristos, nu putem să trăim, fără a-I da as­cultare. Cum putem să-L lăsăm nemâncat şi însetat, cum putem să-I refuzăm tocmai ceea ce ne cere cu osebire: o ini­mă devotată?

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 153)