Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi ce ca un ecou răzbat în afară din adânc, dincolo, dintr-o lume vastă, un univers întreg ce se află în fiecare din noi.

Ce poate reda în afară poetul din poezia ce se află în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat şi undeva adânc în fiinţa lui, el le fredonează înfiorat?

Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastră zace nedescoperită, necunoscută nici de noi în întregime şi care ni se revelează în frânturi, în timp, făcându-ne să ne vedem schimbători şi necunoscuţi, nici de noi înşine în vreme.

(Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166)