Membrii fiecărei familii trebuie să aibă anumite moduri în care să descopere că sunt diferiţi şi să facă loc pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta cere să se spună cu sinceritate cum se vede pe sine însuşi fiecare membru al familiei şi cum îl vede pe celălalt. Atunci când unul dintre soţi se încredinţează în căsnicie de o diferenţă a celuilalt la care nu se aştepta sau pe care nu o cunoştea, este neapărat necesar să vadă aceasta ca pe o ocazie de îndreptare şi de înţelegere în special, nu ca pe o declaraţie de război.

Dacă modul de abordare al diferenţelor celuilalt se bazează pe determinanta „Cine are dreptate?” (război) sau pe o stare care presupune că diferenţele nu există (negaţie), atunci se nasc condiţiile unui comportament patologic al oricărui membru al familiei, şi în special al copiilor. Soţii văd diferenţele care conduc la conflictul de interese ca pe un atac, ca pe o dovadă că celălalt nu-l iubeşte. Când soţii descoperă că celălalt este un om diferit decât îl credeau ei, sunt dezamăgiţi. Ceea ce descoperă acum este caracterul celuilalt văzut non-stop (24 din 24), lucru pe care nu-l putuseră observa înainte de căsătorie şi care nu se potriveşte cu aşteptările lor. De exemplu, soţia pune prea multă sare în mâncare sau soţul îşi aruncă hainele pe unde apucă.

Diferenţele pe care le descoperă unul la celălalt sunt considerate de soţi ceva rău, deoarece conduc la certuri, la contraziceri, iar contradicţiile le reamintesc că fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt. Diferenţa dintre soţi este însă ceva care poate fi folosit ori într-un mod distrugător, ori ca un prilej de îmbogăţire.

Diferenţele care îi deranjează pe soţi sunt de obicei diferenţe de dorinţă, de obişnuinţă, de gusturi, de idei şi de aşteptări. Atunci când soţii au destulă preţuire de sine pot să aibă încredere unul în celălalt, pot fi siguri fiecare de capacitatea lui de a prelua de la celălalt, de a putea să aştepte să primească şi, respectiv, să dea celuilalt fără să se simtă furat, de a folosi diferenţele faţă de celălalt ca pe o ocazie a propriei dezvoltări.

Soţii deseori nu au încredere în capacităţile lor. Fiecare simte că tot ce are îi ajunge doar lui să se ţină în viaţă şi prin urmare nu îi prisoseşte nimic pentru a da celuilalt. Şi, deoarece nu au încredere unul în celălalt, unele zone ale vieţii lor comune, care solicită de la ei să-şi arate capacitatea de a-şi asuma specificul, individualitatea celuilalt, se arată ca un pericol iminent.

Aceste zone sunt cea financiară, mâncarea, dragostea, psihologia, cultura, serviciul, creşterea copiilor, relaţiile cu părinţii. Realitatea însă îi obligă să hotărască ce vor face împreună şi separat. Trebuie să înveţe pentru aceasta să îşi exprime părerile, dorinţele, sentimentele şi cunoştinţele lor fără să se epuizeze, fără să îl frâneze sau să îl grăbească pe celălalt şi reuşind să împlinească o convieţuire, o joncţiune autentică a propriilor păreri personale cu cele ale celuilalt.

Pentru a reuşi să construiască o legătură funcţională și vie, fiecare poate spune: gândesc precum gândesc, simt precum simt, ştiu ceea ce ştiu, sunt eu însumi, dar nu te judec pe tine pentru că tu eşti tu şi primesc cu bucurie tot ceea ce ai de dat. Să vedem ce putem face ca să reuşim împreună cu datele existente – este o atitudine realistă…

(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, pp. 102-104)