Veșmântul a apărut odată cu călcarea poruncii lui Dumnezeu, căci, până când au păcătuit, protopărinții noștri nu aveau haine, precum scrie în capitolul al doilea din cartea Facerii, și nu aveau nevoie de ele, fiindcă nu își vedeau goliciunea; iar când au păcătuit, și-au văzut goliciunea și au început să se rușineze, de aceea au și fost siliți să caute ceva cu care să și-o acopere. Dumnezeu însă, milostivindu-Se de ei, le-a făcut veșminte din piele și i-a îmbrăcat. Vezi, dar, că nevoia de a purta haine a provocat-o păcatul, căci păcatul le-a descoperit protopărinților noștri goliciunea și i-a rușinat, încât au avut nevoie de acoperământ. Drept aceea, Sfântul Andrei Criteanul scrie: „Cusutu-mi-a haină de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi țesută de Dumnezeu”.

De aici îți poți da seama ce rău fac oamenii care caută veșmintele împodobite și nu fac haine spre acoperirea goliciunii și încălzirea trupului, ci de dragul împăunării și scliviselii; ei socotesc podoaba lucru de cinste, ceea ce arată, de fapt, ticăloșia și urâțenia noastră, caută să se laude cu ceea ce dă în vileag păcatul, se desfată cu ceea ce ar trebui să aducă întristare – semnul călcării legii –, se trufesc cu ceea ce ar trebui să îi smerească.

Toate dobitoacele sunt și în ziua de azi așa cum le-a făcut Dumnezeu, neavând nevoie de acoperământ, mulțumindu-se cu îmbrăcămintea lor firească. Doar omul s-a lipsit de ea, din cauza păcatului, și trebuie să se împrumute de la dobitoace ca să se acopere. Vrednic de minunare sau mai degrabă de tânguire este faptul că omul se acoperă cu piele străină și se laudă cu asta, când ar trebui să aibă astfel prilej de smerire, cunoscându-se pe sine că este gol, sărac, ticălos și lipsit.

Dacă găsești plăceri în frumusețea văzută, întoarce-ți ochii spre frumosul soare, spre lună și stele, spre câmp, spre pomi, ierburi și flori, spre păsări, pești și celelalte dobitoace și spre celelalte făpturi ale lui Dumnezeu; minunează-te de ele, cunoaște din ele pe Ziditorul lor și al tău și vezi frumusețea Lui. Dacă El a făcut zidiri atât de frumoase, cât de neasemuit de frumos este El Însuși, Care a făcut toate! Caută această frumusețe care este pricina tuturor frumuseților, de care, îndulcindu-te, nu afli saț, ci cu cât o vezi mai mult cu atât o dorești mai tare!

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creștinism: despre păcate, Editura Sophia, 2000, pp. 219-225)