Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu întruparea Sa, l-a readus pe om în sla­va primordială şi l-a ridicat chiar mai sus, deoarece El Însuşi Şi-a asumat firea omenească muritoare şi pătimitoare şi a îndumnezeit-o. Şi în această lucra­re a dumnezeieştii întrupări se vede dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Această iubire de oameni a Lui se manifestă personal către fiecare om pe care îl cheamă la viaţa cea nouă, îl cheamă să se întoarcă de la întunericul necunoştinţei către lumina Evangheliei. Nu-i vorba de o întoarcere morală, ci de o păşire ontologică către Rai. Această întoarcere nu se face cu gânduri fru­moase şi cu reflecţii, ci prin descoperirea lui Dumnezeu Însuşi. Într-o anume clipă, Însuşi Dumnezeu Se arată pe Sine şi omul înţelege adâncul căderii lui.

Apostolului Pavel i S-a arătat Însuşi Hristos în lumina cea necreată, întrebându-l: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 8, 4). Până atunci, Saul cre­dea că se lupta în numele lui Dumnezeu, Cel din Vechiul Testament, pe Care de fapt nu-L cunoştea personal, cu o nouă erezie, iar Hristos i-a descoperit că El este Persoană Vie, că El este Cuvântul lui Dumnezeu Cel Care S-a arătat profeţilor ca şi Cuvânt neîntrupat, că S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor și că este Cap al trupului Bisericii.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 55-56)