– Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuși trebuie păstrată o oarecare distanță între oameni și trebuie acceptat fiecare așa cum este. Cum să porți neputința împreună cu el, să suferi împreună cu el?

– Păi, sigur că înnebunești dacă vrei să-l cunoști în în­tregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării și am dori să băgăm marea în poșetă, n-am înnebuni? Am înne­buni! Nu putem cunoaște pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din fața noastră, pentru că omul este o mare taină. Și tocmai asta îl face întreg. Omul din fața mea nu mai e întreg, e ciopârțit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... știu eu ce-i poate capul, știu eu...”. Nu știm nimic! Știm ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situație anume. Dar nu-l cunosc.

Și a-l accepta în întregime în­seamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaștem. Și nu numai cu ce nu cunoaștem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiți-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăției. Și te întrebi: „Ce, Dumnezeu nu știa ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Și că de la Tatăl este ceea ce a zis?”. Ba știa. Și, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Și nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învățătorul lui și i-a zis: „Să nu-ți fie Ție una ca asta”.

Așa să facem și noi cu neputințele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiți-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Aposto­lului Lui: „Piei înapoia Mea, satano!”. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 106-108)