Faptul că a primit numele de Platon, nume pe care Sfântul Paisie l-a purtat la rasoforie, arată că era unul dintre ucenicii apropiați, de aceea pentru o perioadǎ a fost secretar al stareţului. În anul 1836, din dragoste pentru povățuitorul său, a scris Viața Starețului Paisie, lucrare cu care a debutat vestita Sihăstrie de la Optina, tipărind-o la Moscova în 1847.

După adormirea Sfântului Paisie, căutând liniștea, pǎrintele Platon merge în Muntele Athos ‒ „Grǎdina Maicii Domnului”. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, căci tulburările politice din acea vreme nu i-au îngǎduit sǎ rǎmânǎ aici mult timp. Întorcându-se în Moldova, la Mănǎstirea Neamţ, se retrage ca pustnic în preajma Schitului Pocrov, loc de linişte unde veneau monahii iubitori de rugăciune.

În Sihastria Pocrovului, Platon se nevoia în tǎcere şi cufundat în lucrarea rugǎciunii lui Iisus, învǎţatǎ de la stareţul Paisie, şi transcriind texte patristice. Sâmbǎta, cobora la biserică pentru a se împǎrtǎşi, iar duminica şi la Praznicele Împǎrǎteşti participa la sfintele slujbe împreună cu părinții din obște. Postea aspru, mâncând o datǎ în zi, iar miercurea şi vinerea nu mânca nimic. Postul Mare îl petrecea zǎvorât în chilie pânǎ în Sâmbǎta lui Lazǎr, iar în fiecare sâmbǎtǎ primea Sfintele Taine, atunci când venea un duhovnic din mănǎstire pentru a împǎrtǎşi pustnicii.

Ucenicul cuviosului Platon, schimonahul Ioan, care i-a fost alǎturi foarte mulţi ani, povestea cǎ datoritǎ rugǎciunilor pǎrintelui sǎu duhovnicesc Platon, pe când se nevoiau la Pocrov, a fost cercetat de harul Duhului Sfânt. Simţind prezenţa lui Dumnezeu, inima i s-a umplut de o bucurie nespusǎ, iar rugǎciunea a început a se rosti singurǎ.

Vieţuind 30 de ani în pustia Pocrovului, la rugǎmintea egumenului Dometian, pentru folosul duhovnicesc al obştii, pustnicul Platon coboarǎ la Mănǎstirea Neamţ, unde îşi continuǎ nevoinţa pustniceascǎ într-o chilie retrasǎ în afara lavrei.

Frățimea mănăstirii îl prețuia și îl considera „mare pustnic”. Pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a înzestrat pe pǎrintele Platon cu darul cuvântului duhovnicesc, care-i izvora din gurǎ ca un râu bogat. Urmând starețului său, Sfântului Paisie, uşa chiliei sale niciodatǎ nu era închisǎ, ci toţi care voiau intrau pentru a primi mângâiere duhovnicească. Tot ucenicul sǎu Ioan povesteşte cǎ odatǎ, în Sâmbǎta lui Lazǎr, mergând împreunǎ cu ucenicii la bisericǎ pentru Sfânta Liturghie, din creştetul pǎrintelui Platon se înǎlţa pânǎ la cer un stâlp alb. Vǎzând aceasta, toţi care erau în urma lui au cǎzut la pǎmânt.

Dupǎ 10 ani de vieţuire în slujirea fraților, pǎrintele Platon schimonahul se mutǎ la Domnul în ziua de 28 mai a anului 1837, lǎsând în obştea mănǎstirii o mare lipsǎ. Ştiindu-şi sfârşitul de mai înainte, a cerut ca rânduiala îngropării sǎ fie sǎvârşitǎ simplu şi doar un singur preot sǎ-i însoţeascǎ trupul la mormânt. Însǎ rugǎmintea nu i-a fost ascultatǎ, căci în semn de cinstire egumenul Mardarie, împreună cu toţi slujitorii mănǎstirii îmbrăcați în veşminte luminate, cu frumoase cântǎri şi cu lumânări aprinse îl purtau către locul îngropării ca pe un om a lui Dumnezeu. Deodată însă, cerul s-a întunecat, iar vântul puternic a stins lumânările şi o ploaie cu găleata i-a silit pe toţi sǎ-şi caute adǎpost. Îndatǎ ce-a rǎmas un singur preot lângă trupul celui adormit, ploaia a încetat, iar prohodirea cuviosului s-a putut sǎvârşi în pace şi linişte. Deasupra trupului său mult ostenit de nevoință s-a așezat o piatră de mormânt pe care a rămas scris până astăzi testamentul cuviosului: „Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul când Fiul Omului va veni, și pre mine mă pomeniți la sfintele voastre rugăciuni câți veți veni la mormântul meu”.

Deseori, pǎrintele Platon învǎţa pe ucenicul sǎu, spunându-i: „Oriunde ai trǎi, oriunde ai umbla, totdeauna şi în orice loc este prezentă Împǎrǎţia lui Dumnezeu şi harul Sǎu, numai sǎ trǎim dupǎ voia Sa sfântǎ şi să pǎzim poruncile. Voia lui Dumnezeu se face cunoscutǎ prin cele trei virtuţi de cǎpǎtâi, adicǎ prin credinţǎ, prin nǎdejde şi prin dragoste. Dacǎ dobândeşti desǎvârşita credinţǎ în Dumnezeu, nimic nu-ţi va fi cu neputinţǎ: toate îţi vor fi supuse şi nu te vei teme de nici un fel de necaz şi ispitǎ. Credinţa şi nǎdejdea, însǎ, nu prin cuvinte trebuie sǎ le cureţi, ci prin faptǎ fărǎ cârtealǎ. Dragostea cǎtre Dumnezeu se aratǎ în dragostea cǎtre aproapele. Dragostea desǎvârşitǎ se cunoaşte atunci când suntem gata sǎ ne oferim viaţa pentru fratele nostru. O asemenea dragoste nu o poate dobândi cel a cǎrui minte şi inimǎ sunt legate de farmecul lumii. Dacǎ ne lepǎdǎm de noi înşine, dacǎ ne pǎzim inima de insuflarea diavolului şi ţinem mintea în neîntreruptă rugǎciune, atunci vor veni şi vor rǎmâne la noi cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Atunci va locui în noi Sfânta Treime – Tatǎl, Fiul şi Sfântul Duh, Cǎruia fie slava în veci!”.