Aspecte introductive

O discuție menită a da o lecție formalismului fariseilor vine să vorbească și despre aspecte precum întoarcerea. Parabola fiului risipitor e altminteri una dintre cele mai intens analizate în spațiul exegetic în decursul anilor. Feluriți exponenți ai artei s-au aplecat de asemenea asupra ei. De aceea, a aduce ceva nou în privința ei, e un fapt cât se poate de dificil. Acest lucru nu face, totuși, imposibilă, sarcina de a actualiza anumite aspecte ale mesajului. În fond, într-o societate în care, conflictul între generații e parcă amplificat de acest laisse-faire pus sub egida nevoii de a nu stânjeni cu niciun chip dezvoltarea viitoarelor generații, parabola găzduiește parcă o imagine apăsătoare. 

Tatăl

Într-un cadru inițial un tată e prezentat ca având doi fii. Nu ni se explică din ce motiv mama lipsește din poveste. E de presupus, probabil, că o boală o fi răpit-o înainte de vreme. Și de ținut minte. Căci absența prezenței materne generează carențe în creșterea copiilor. Tatăl singur e tentat fie să-i alinte prea tare, fie să fie rece, sau să încerce să-și refacă viața. În aceste condiții, ambii dezvoltă anumite sensibilități. 

Mezinul

Mezinul devine rebel. Ori, poate, e doar nițel răgzâiat, cine știe. Cert este că își permite să-i ceară părintelui partea care i se cuvinte din avere. Ca și când ar fi muncit el însuși pentru agoniseala părintelui. Apoi, pleacă într-o țară îndepărtată, unde banii se duc ușor, ca și când nu ar fi existat vreodată. Sărăcit, e condamnat să păzească turmele de porci ale unui om care nu se comportă prea prietenește cu el. Așadar, duce lipsă. În acest context se petrece momentul declanșator, imortalizat sub sintagma „venirii în sine”. Acesta constituie prilejul unei complexe introspecții: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, sunt gândurile fiului care, până nu demult, nu considera importantă în vreun fel existența celor din familia sa. Odată luată decizia, va trece la implementarea ei. Se va așterne pe cale. 

Aflat în așteptare, părintele îl va zări de la mare distanță. Va vedea în întoarcerea lui un răspuns la lacrimile și nopțile nedormite transformate în rugăciune. Ca atare, va ține să-și exprime plenar bucuria. Nu-i va da răgazul să-și ceară decăderea în postura de slugă. Îl va restaura, de-ndată, în postura de fiu. Ba mai mult, va cere slujitorilor să junghie vițelul cel îngrășat. Spre a sărbători.

Fiul cel mare

Întors de la câmp, fiul cel mare nu va considera decizia paternă drept una inspirată. Va ține să-și exprime supărarea și chiar să-i reproșeze tatălui faptul de a-l fi discriminat. Răspunsul venit din partea acestuia ar dezarma orice om de bună credință: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

În loc de concluzii

Sunt multe concluzii ce se desprind din lectura acestui episod evanghelic. Cele mai multe dintre ele au fost deja valorificate sub aspect exegetic. Socotesc că simplul fapt de a ne regăsi în ipostaza fiului risipitor, măcar din vreme în vreme, e o dovadă că n-am trăit degeaba. Dacă acest lucru e acompaniat de o întoarcere, ori de faptul de a înțelege, atunci când sufletul ne este cătrănit, că Dumnezeu privește lumea prin ochi de părinte, nu ca noi, ar fi deja un pas important. Îndrăzniți!