În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.

Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.

Subiectul pericopelor evanghelice citite la Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite din Lunea și Marțea Mare a fost acela al modului pregătirii pentru întâlnirea cu Domnul Hristos, Judecătorul cel Mare, atunci când toți vom da socoteală pentru faptele noastre. Mântuitorul a profețit semnele premergătoare celei de-a doua Veniri a Lui și apoi a explicat în pilde cum că la Judecată unii se vor prezenta bine pregătiți, în timp ce alții vor fi descoperiți asemenea elevilor cu tema nefăcută. Sfânta și Marea Miercuri, zi în care se amintește în mod special de sfatul cărturarilor și arhiereilor de a-L prinde pe Iisus, este o zi de tranziție către Sfintele Pătimiri ale Domnului. La Sfânta Liturghie este istorisită însă ungerea cu mir a Domnului, petrecută în casa lui Simon Leprosul, în Betania lui Lazăr, a Martei și a Mariei.

La cea din urmă masă în public a Domnului s-a întâmplat să intre, desigur neinvitată, o femeie care purta un vas cu mir pe care l-a turnat pe capul Domnului. Nu gestul ei este neapărat surprinzător, deși e important să se știe că ungerea capului cuiva cu untdelemn constituia la popoarele antichității un semn de mare cinste. Adesea musafirii de seamă erau întâmpinați la ospețe cu vase pentru spălare precum și cu acest untdelemn de ungere. Însă mirul – un untdelemn amestecat cu mirodenii binemirositoare și care era foarte scump – era utilizat arareori în scopuri private și mai degrabă se folosea la încoronarea regilor, la sfințirea templelor și a jertfelnicelor precum și la consacrarea marilor preoți sau a unora dintre profeți. Gestul femeii era prin urmare nu doar o formă de cinstire ieșită din comun ci totodată o dublă profeție, anume că Domnul Hristos este totodată Împărat, Mare Preot și Profet, însă și Templul cel veșnic, în care odihnește sfințenia lui Dumnezeu. Ba poate triplă, după cum reiese din cuvintele Mântuitorului.

Dacă în versiunea sinoptică de la Luca (7, 37) se spune că femeia mironosiță înainte de vreme era desfrânată, acesta fiind motivul protestului tacit al gazdei, în această variantă mateeană ucenicii sunt cei care se supără, după cum se pare că stau lucrurile și la Marcu (14, 4-5), ori poate că acolo supărăcioșii sunt alți oaspeți din popor. Însă motivul supărării nu e în acest caz statutul imoral al celei ce L-a uns cu mir pe Domnul, ci faptul că s-a făcut o mare risipă materială prin golirea vasului de alabastru deasupra capului lui Iisus. Mirul mai degrabă s-ar fi putut vinde, iar banii s-ar fi dat săracilor. Potrivit lui Marcu, valoarea acestuia era de 300 de dinari, știindu-se că o astfel de monedă constituia plata muncitorului pe o zi, așadar costul vasului și a conținutului său era acela al muncii prestate de cineva pe un an de zile, excluzând sărbătorile.

Protestul ucenicilor cu privire la risipa mirului pare a fi îndreptățit, fiindcă în pericopa evanghelică din ziua precedentă se pune accentul pe hrănirea, îmbrăcarea și cercetarea celor aflați în nevoi, adică pe cheltuirea surplusului de avere în beneficiul săracilor. Dar Domnul, care a lăudat întotdeauna simplitatea vieții, neagonisirea de averi, dărnicia și a înfierat bogăția ca prilej de pierdere a mântuirii, de data aceasta reacționează diferit. Nu auzindu-le nemulțumirea ucenicilor, ci „cunoscând gândul lor” și arătându-Și astfel încă o dată puterea Sa dumnezeiască de a înțelege adâncimile omenești nepătrunse, o apără pe femeie pentru gestul ei exprimând aparent opulență și le spune: „Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine”. În primul rând, Iisus le aduce în atenție faptul că porunca milosteniei față de aproapele rămâne valabilă: „pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi”. Însă există și momente speciale, unice, în care cineva este onorat într-un mod special. „Dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”, continuă Iisus amintindu-le de iminenta despărțire. În limbajul nostru contemporan, s-ar putea crede eronat că Iisus are o viziune socialist-umanistă de a susține material pe cei cu venituri mici sau chiar inexistente, la care se adaugă pe ici pe colo împlinirea a câte unui moft nevinovat al asistentului social, care are și el nevoie să fie răsfățat din când în când. Dar Domnul nu propovăduiește milostenia față de aproapele din rațiuni umaniste în înțelesul modern și nici nu are nevoie de răsfățuri. Atât economisirea pentru a da celor lipsiți cât și opulența cheltuirii unei mici averi pentru o ungere cu mir, deși par divergente, sunt în realitate motivate de aceeași slăvire a numelui lui Dumnezeu. Dacă adeseori se scrie în presă și nu prea rar fără venin despre luxul veșmintelor preoțești, despre scumpetea turlelor de aur ale bisericilor, a mozaicurilor, icoanelor și a vaselor cultice, aceasta se înâmplă fiindcă societatea din ce în ce mai laicizată nu poate să înțeleagă că lui Dumnezeu se cuvine să Îi dăm ceea ce avem mai de preț. Biserica nu este o simplă organizație non-guvernamentală cu profil social-filantropic, ci e și spațiul sacru dedicat Domnului. E adevărat, nu are nevoie Dumnezeu nici de aurul nostru și nici de mătăsuri, marmură și alte materiale de mare preț. Însă noi, dăruindu-I ceea ce avem mai de preț, ne arătăm iubirea ce I-o oferim înapoi Celui care ne-a dat totul.

Pe lângă înțelesul sacru, miruirea Domnului de către această femeie anonimă profețește și al treilea lucru, anume ungerea Domnului cu miresme, de care El nu a mai avut parte la îngropare, datorită grabei cu care s-a făcut. Ne vom aminti despre aceasta peste numai două zile. Cu privire la ungerea săvârșită de ea, Domnul Hristos adaugă tot profetic, că „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei”. Există mai multe interpretări cu privire la persoana acestei mironosițe. Cel mai plauzibil ar fi să se coroboreze această întâmplare cu aceea povestită de Evanghelistul Ioan (12,3), care spune că după învierea lui Lazăr, Maria, sora acestuia, a uns picioarele Domnului cu mir din nard, provocând protestul lui Iuda, din același considerent economic. Totuși faptul că Evanghelistul Matei nu îi dă numele, dar nici nu insinuează că aceasta ar fi fost mai înainte o desfrânată (așa cum reiese de la Luca), este o indicație în plus că pomenirea în toată lumea de care această femeie se va bucura are legătură nu cu numele sau cu trecutul ei, ci mai degrabă cu dragostea ei curată, lipsită de zgârcenie și de orice fel de reținere motivată omenește.

Pericopa evanghelică se încheie cu o imagine contrastantă: în urma acestei întâmplări, Iuda Iscarioteanul s-a dus la arhierei ca să-L dea pe Iisus în mâinile lor. Însă acest dezacord față de gestul femeii mironosițe și față de apărarea ei de către Iisus nu este doar unul de viziune. Nu este o trădare pur ideologică, venită dintr-o dragoste dezamăgită, dintr-un atașament ucenicesc pierdut, ci una motivată material. Discipolul apostat nu-L oferă pe Învățătorul său pur și simplu celor care căutau prilej să-L omoare, ci mai întâi de toate întreabă ce va primi în schimb pentru aceasta. Risipei de trei sute de dinari a femeii i se opune câștigul imoral al celor treizeci de arginți de către Iuda. Istorici și arheologi contemporani presupun că, fiind o monedă primită de la templu, nu putea fi una emisă de romani, care ar fi fost considerată spurcată. Cel mai probabil era vorba despre tetradrahma sau siclul (șekelul) din cetatea-port Tir și care valora aproximativ 3 dinari și jumătate. Așadar, plata trădării lui Iuda, de treizeci de arginți, valora cam 100 de zile de muncă. O valoare nelipsită de importanță, dar inferioară, undeva la o treime din prețul mirului bine-mirositor. Comparația argumentată pecuniar aici poate fi ușor smintitoare, însă surprinde neașteptat de bine diferența dintre dragostea împlinită a femeii rămase ca pildă în memoria Bisericii și cea eșuată a ucenicului ajuns și el într-o tristă amintire. Pentru acest sfat de a-L ucide pe Domnul, creștinii postesc aproape mereu, de-a lungul anului, miercurea.