Am săvârşit slujba de înmormântare a părintelui Daniel Lucian Cojocaru care, după aproape şapte ani de slujire preoţească în Parohia „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din localitatea Viişoara Mică, s-a transferat în Ajunul Botezului Domnului, la numai 35 ani, într-o „parohie” din Împărăţia lui Dumnezeu. A fost primul şi ultimul său transfer.

Sfinţia sa s-a născut din părinţii Lucia şi Gheorghe Cojocaru, în ziua Sfinţilor Apostoli şi Diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, la 28 iulie 1984, în oraşul Darabani din judeţul Botoşani. A primit tainele vieţii spirituale – Botezul, Mirungerea şi Euharistia – din mâna părintelui Ştefan Sardenie, preotul de la acea vreme al parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” – Bajura, avându-i ca martori spirituali pe familia Mărioara şi Vlad Ungureanu, strămutat şi el la cele veşnice.

După absolvirea gimnaziului în localitatea Bajura, între anii 1999-2004 a urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” din oraşul Dorohoi, avându-l ca îndrumător de an şi director pe Părintele prof. dr. Constantin Muha.

După examenul de maturitate nu s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, ci a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, luându-şi examenul de licenţă la Vechiul Testament, în vara anului 2008, cu lucrarea Familia în Vechiul Testament, avându-l ca îndrumător ştiinţific pe Părintele arhim. conf. univ. dr. Iustininian Cârstoiu, stareţ al Mănăstirii Neamţ între anii 1988-1990.

Un an mai târziu, la 26 iulie 2009, când Biserica îi prăznuieşte pe Sfânta Muceniţă Paraschevi Romana şi pe Sfântul Mucenic Ermolae, s-a căsătorit religios cu tânăra economistă Adriana-Carmen Nazare care, în 2013, a dat naştere singurului lor copil, Dragoş-Teodor.

Căsătoria lor într-o astfel de zi, la care au fost martori spirituali familia Ionela şi Cătălin Găluşcă, parcă anticipa mucenicia unei vieţi de familie ce urma să se frângă la un moment dat.

Nu a intrat în cler imediat după terminarea studiilor teologice, ci s-a titularizat în învăţământ, la catedra de religie, fiind, în cei doisprezece ani de activitate didactică, profesor la Şcoala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu” din Dorohoi (2008-2010), la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Darabani (2010-2015 şi 2017 până în prezent) şi la Liceul Tehnologic din localitatea Coţuşca (2012 – până în prezent). A fi profesor nu-i o profesie obişnuită, ci o misiune sfântă, care cere jertfă, fiindcă principala vocaţie a profesorului este dăruirea de sine.

Slujirea pe altarul neprihănit al tinerilor a dat sens însăşi vieţii sale. A ştiut să slujească, cu multă pasiune, liturghia cunoaşterii în sufletele copiilor şi ale elevilor. Nu a fost doar un profesor, ci şi un mistagog, iniţiindu-i pe învăţăceii săi în tainele lui Dumnezeu.

În anul 2013, după examenul de capacitate, s-a hotărât să intre în cler, fiind hirotonit diacon în parohia „Intrarea Maicii Domnului” – Cuza Vodă, în ziua Sfântului Mare Mucenic „Ioan cel Nou de la Suceava”, la 2 iunie, de către Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul. În ziua Sfinţilor Apostoli Bartolomeu şi Barnaba, la 11 iunie, a fost hirotonit preot la Mănăstirea Durău, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pe seama Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” – Viişoara Mică.

Taina aceasta, iubiţii mei, n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel, ci a rânduit-o Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Lui cel Sfânt. Aşadar, preoţii sunt trimişii lui Hristos pe pământ, pentru a continua opera de mântuire a sufletelor credincioşilor, ei fiind administratori ai Tainelor lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea: „Prin Taina Preoţiei, preotul devine însuşi serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaş lor, le deţine şi le săvârşeşte. Prin Taina Preoţiei, noi am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi organe prin care alţii sunt puşi în legătură cu Creatorul, am devenit cale şi povăţuitori altora, spre lumina cea adevărată. Prin Taina Preoţiei am devenit heruvimi care văd pe Cel ce vede toate şi purtători de foc care ţin cărbunele cel viu. Prin Taina Preoţiei noi suntem tronul pe care se odihneşte Cel ce este pretutindeni şi veşnic neobosit. Prin Taina Preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc jos pe pământ liturghia pe care îngerii o slujesc în ceruri”.

De aceea Mântuitorul, după ce a promulgat Legea iubirii pe Muntele Fericirilor, le-a atras atenţia apostolilor şi, prin ei, preoţilor din toate timpurile, canonic hirotoniţi, spunându-le: „Voi sunteţi sarea pământului, dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună, fără numai să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5,13).

Da, preoţii trebuie să fie oameni de o curăţenie sufletească ireproşabilă, pentru că ceea ce fac ei nu pot să facă nici îngerii şi nici arhanghelii; ei trebuie să fie pilde şi modele de virtute în societate, în parohie, în şcoală şi, nu în ultimul rând, în familie.

Preotul, după cuvântul Sfântului Grigore Teologul: „Trebuie să fie mai întâi el curat şi apoi să curețe pe alţii. Să fie el înţelept, ca să înţelepţească pe alţii. Să fie el lumină, ca să lumineze pe alţii. Să fie el aproape de Dumnezeu, ca să apropie pe alţii. Să fie el sfânt, ca să sfinţească pe alţii” (a se vedea Vocaţia preoţească în „Tratatul despre Preoţie” al Sfântului Grigorie de Nazianz).

Urmând pilda păstorilor buni pe care i-a cunoscut direct sau prin intermediul cărţilor, părintele Daniel Lucian, ca preot, a fost un om cu frică de Dumnezeu şi cu multă bună-cuviinţă faţă de cele sfinte; a fost un bun slujitor, care nu a făcut inovaţii în cult şi, contrar tinereţilor sale, a fost un bun predicator şi duhovnic; un preot care a administrat responsabil bunurile parohiei; un preot care nu s-a ocupat cu afaceri oneroase, potrivnice preoţiei; a fost un preot care s-a purtat cu respect faţă de păstoriţii săi, având mereu o purtare pilduitoare şi faţă de autoritatea Bisericii; a fost un preot care nu a pus taxe şi poveri pe enoriaşii săi, ci a preferat să-şi menţină catedra de profesor de religie, de unde să primească binemeritata retribuţie; în bunul mers al parohiei, întotdeauna s-a consultat atât cu membrii Consiliului parohial, cât şi cu cei din Comitetului parohial, mai ales pe durata lucrărilor de înnoire a bisericii, respectiv de construire a ansamblului parohial. Şi aici mă refer la faptul că sfinţia sa, de la venirea în parohia care i-a fost încredinţată spre păstorire, a dotat biserica cu cele necesare cultului: veşminte, Sfinte Vase, Sfânta Evanghelie, Sfântul Chivot, sfeşnice, cruci de binecuvântare ş.a.; a construit un lumânărar şi o casă de prăznuire în incinta parohiei. Nu a reuşit să o finalizeze pentru că Dumnezeu a hotărât ceva, teologic vorbind, mai bun pentru el.

Cultural, sfinţia sa s-a afirmat nu prin publicaţii editoriale, ci prin conferinţele susţinute în cadrul cercului pastoral „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” şi a şedinţelor lunare, abordând teme de actualitate ca: „Sfinţii Martiri Brâncoveni – an omagial” (2014); „Educaţia religioasă a tineretului creştin” (2016); „Sfântul Cuvios Ioan Iacob – model de vieţuire creştină” şi „Spovedania – taina eliberării” (2017); „Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe” (2018); „Ziua odihnei şi starea de sărbătoare” (2019).

Prin felul său de a fi, dar mai ales prin lucrarea sa pastoral-misionară şi culturală, părintele Daniel Lucian Cojocaru şi-a găsit, fără echivoc, locul binemeritat în sufletele elevilor, ale credincioşilor, dar şi în comunitatea în care a trăit.

Este greu de crezut că ar putea să existe vreun cuvânt de mângâiere care ar putea diminua în vreun fel suferinţa unei asemenea despărţiri, când în urma sa au rămas fiul său Dragoş-Teodor, fără tată la doar şapte ani, o soţie văduvă, doi părinţi arşi de durere, o soră – Niculina-Minodora (1971) şi un frate – Costel (1974), primii născuţi ai familiei Cojocaru, cu sufletele îndurerate şi răscolite de amintirea celor mai frumoase momente petrecute împreună în casa părintească, o parohie fără păstor, o instituţie de învăţământ fără mentorul lor spiritual şi o mulţime de colegi, prieteni şi rude de aproape sau de departe au rămas fără mijlocitorul lor către Dumnezeu. Şi, totuşi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu i-a trimis moartea pentru că El este singurul care ştie când să pună punct unei suferinţe care se anunţa ireversibilă. Să fim încredinţaţi că Dumnezeu nu doar omoară – deşi nu El a făcut moartea – ci şi învie (I Regi 2, 6).

În aceste momente dureros de actuale, când veşnicia îi deschide larg porţile părintelui Daniel Lucian, consolatoare sunt gândurile profesorilor de la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Darabani, transmise prin intermediul unei publicaţii locale: „Dumnezeu şi-a luat aproape un suflet cald şi frumos, iar nouă aici, pe pământ, ne-a lăsat amintirea vie a unui profesor îndrăgit de elevi, a unui coleg jovial şi optimist, a unui duhovnic responsabil şi iubitor, a unui Om care a încurajat bunătatea, generozitatea şi altruismul”.

Să-L rugăm pe Dumnezeu, în aceste momente de vremelnică despărţire, să aşeze sufletul părintelui Daniel Lucianâ întru aşteptarea Învierii de obşte, în ceata slujitorilor Săi, rânduindu-i „pentru rodul faptelor lui celor bune” un loc binemeritat în Împărăţia Sa!

Veşnică să-i fie pomenirea!