Omul, o dată cu vremea, a simţit cum îi cresc puterile. Ştiinţa şi tehnica, cele două expresii ale geniului său pământean l-au făcut să se creadă stăpânul lumii, începutul şi sfârşitul lucrurilor, puternicul conducător şi modelator al vieţii. O certitudine desăvârşită părea că l-a cuprins.

Dar, când s-a crezut mai tare, a căzut pe sufletul său un grăunte de greutate şi s-a spart ca un porţelan.

Adesea, omul îşi uită cine este; se socoteşte Dumnezeu. Cu adevărat, el este faţă a lui Dumnezeu, are putere şi lumină, dar are şi slăbiciune, întuneric. Când omul uită aceste lucruri, trece prin grele încercări.

Fiinţa noastră este uneori atât de esenţial lovită, încât ne putem sfărâma. Sunt împrejurări când nu avem nici preţul unei frunze. Fragilitatea fiinţei noastre este o realitate de care trebuie să ţinem seama pentru a putea cultiva frumuseţea şi birui.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 49)