În România anului 2014, oamenii pot ieși în stradă pentru multe lucruri și cereri ce țin de viața aceasta. O fac cu mult zgomot, pentru a fi luați în seamă, pentru a inspira frică, pentru a li se da și face dreptate. Exemplele le știți. La polul opus al acestor manifestații, în adâncul unor suflete s-a născut o altfel de dorință de exprimare: mărturisirea credinței, exteriorizarea profunzimii sufletului omenesc. Tabloul acestora e alcătuit din procesiunile și marșurile tematice ce se desfășoară pe parcursul întregului an în țara noastră. România creștină există.

Una dintre aceste procesiuni este și Pelerinajul „Calea Sfinților”. Deși solemn, evenimentul nu este un spectacol, ci o taină ce se deschide fiecărei inimi. A devenit o tradiție, atât pentru pelerini, cât și pentru ieșeni această întâlnire a sfinților cu oamenii, această împreună-mergere a lor la ceas de seară. Ei, înainte - și poporul urmându-le; râuri de oameni într-o mare de lumină. Semnificațiile acestui fapt sunt multiple. Ce înseamnă această însoțire a lor de către oameni? Comuniune și îndemn prin puterea exemplului, pentru că sfinții s-au ridicat dintre oameni. Dragostea de Dumnezeu îi leagă și ne leagă și pe noi de ei. Sfinții, cum au ajuns sfinți? Pentru că s-au luptat foarte mult. Cine știe ce patimi au avut..., dar au luptat să fie cu Dumnezeu.

Monahii și militarii - același simț al răspunderii, aceași „tăiere a voii”

La începutul serii, întunericul voia să înghită lumina. Dar n-a izbutit, pentru că oamenii adunați la Procesiunea „Calea Sfinților” au fost purtători de lumină. Tăcuți, liniștiți, însoțiți de familie sau de prieteni, așteptau cu toții ieșirea Sfintei Parascheva din curtea mitropoliei. Procesiunea s-a deschis sub lumina torțelor purtate de militari, cărora le-au urmat călugării îmbrăcați în veșminte aurii, purtători ai celor două racle, cea a Cuvioasei Parascheva și cea care adăpostește sfinte moaște ale mai multor sfinți.

Combinația aceasta între monahi și militari este una fericită și deloc întâmplătoare. Așa cum spunea Steinhardt, călugăria e viață militară, iar călugărul, mai presus de orice, este „un bun ostaș al lui Hristos”. Aceași grijă pentru „ținută”, același simț al răspunderii, aceeași nevoie de curaj, perseverență, supunere, același impact al unei vieți comunitare. În ambele categorii se găsesc oameni care izbutesc să se înfrângă pe ei înșiși sau cu siguranță se străduiesc spre aceasta.

Binecuvântări arhierești și miros de tămâie

Ca într-o icoană de seară, făcliile maicilor și ale pelerinilor străluceau în sunetul de toacă al călugăriței din fruntea soborului. Șirul preoților străjuiți de militari o precedau, dintre care amintesc pe Părintele Arsenie, pe Părintele Nicodim, pe Părintele Natanael și pe Părintele Lavrentie, câțiva dintre cei care au purtat sfintele moaște.

Oamenii din urma sfinților țineau lumina în mâini, ca un început al luminării sufletului lor. Câte emoții și stări se puteau citi pe fețele lor! Bucurie, mirare, entuziasm, simplitate și smerenie - în pace și în bucurie – nădejde.

Binecuvântări arhierești, miros de tămâie, tinerii îmbrăcați în costume populare, tricolorul, crucile și prapurii, șirul de oameni care așteptau, obștea de la „Sfinții Trei Ierarhi”, în frunte cu Arhimimandritul Nichifor Horia, care i-a întâmpinat pe sfinți și pe oameni la ultimul lor popas, luminoasa maică Xenia, cu crizantemele sale galbene, toate acestea întregeau imaginea unei seri altfel în capitala Moldovei.

Oamenii Sfintei Parascheva

În mijlocul râului de oameni ce curgea pe străzile Iașiului am întâlnit câțiva tineri, probabil prieteni: Ioana, Radu, Gabriel, Andrei, Maria și Mirela. Cea din urmă purta o ie cu flori albastre și avea părul despletit. Privea la cer cu brațele încrucișate pe piept. Lumânarea sa i-o dăduse Mariei. Niciunul nu scotea niciun cuvânt, dar tăcerea vorbea-n privirile lor calde. Își spuneau cu dor că acele clipe le vor însemna în jurnalul prieteniei lor și peste ani se vor regăsi în același loc, poate mai mulți, poate și cu proprii copii.

L-am zărit și pe Alin, copilul de la blocul din colț, ce se ținea cu amândouă palmele de fruntea tatălui său. Cu o bluză roșie de trening, pe jumătate încheiată, și bătrânul Gheorghe, ce a muncit mult în tinerețe, își ține gânditor lumânărica căuș în ale sale palme. N-o puteam trece cu vederea nici pe doamna Viorica, îndoliată după soțul ce i-a trecut la cele veșnice acum două luni. Dintre copiii ce i-au însoțit pe părinți mi-au rămas în minte zâmbăreața Antonia, căreia îi lipseau vreo trei dințișori, Ștefan și Ioan, doi băieței ce-și purtau bucuroși lumânările aprinse.

„Și pe mine mă poate ajuta Cuvioasa!”

Oriunde ne-am afla, în aceste zile suntem cu toții împreună, în duh și-n rugăciune. Iar aceasta a fost și dorința lui Hristos, înălțată în Grădina Ghetsimani către Tatăl Ceresc: „Părinte Sfinte, ...mă rog ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, precum suntem și Noi, iar bucuria Mea să fie deplină în ei. (...) Să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei. (...) Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Iar cunoașterea lui Dumnezeu, cât de frumos ne-o mijlocesc sfinții, prietenii Lui!

Avem prilejul să trăim aceste momente mai autentic, fiind pelerini sau stând aproape de ei, să ne întoarcem acasă mai bogați întru Hristos. Cu acest timp al pelerinajului nu ne mai întâlnim, fiindcă anii noștri și numărul lor sunt în mâna lui Dumnezeu. Fiorul sfințeniei și dorul de cer să nască în inimile noastre lacrimi de lumină spre trezirea sufletului. Și fiecare, de departe sau de aproape să fim convinși că „și pe mine mă poate ajuta Cuvioasa!”