Mîine, în cea de a doua duminică a Triodului, putem auzi citindu-se în bisericile ortodoxe poate cea mai emoţionantă pildă rostită de Mîntuitorul Iisus Hristos: pilda întoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Despre modul în care fiul cel mic al unui tată alege să ceară partea lui de avere şi s-o cheltuiască, apoi, "într-o ţară îndepărtată", trăind în desfrînare, ca şi despre gîndul de pocăinţă pe care l-a avut în timp ce căuta să se hrănească din roşcovele porcilor pe care-i păzea, cu siguranţă aţi auzit. Această pildă ne încălzeşte atît de mult inima cînd o auzim tocmai pentru că fiecare dintre noi ne identificăm, cu păcatele şi cu viaţa noastră trăită departe de Dumnezeu, în modul cel mai deplin cu acest fiu care a risipit darurile primite de la Tatăl ceresc. Gîndul că avem şi noi acelaşi Tată, care ne aşteaptă cu mult dor şi fără nici un fel de reproş să ne reîntoarcem acasă, pentru a ne reabilita ca fii, este mai mult decît încurajator. Din această parabolă izvorăşte cuvîntul acela care poate aprinde o scînteie de lumină chiar şi în cele mai întunecate suflete: Nu putem noi greşi cît poate Dumnezeu ierta!

Dacă despre "fiul cel mai tînăr" se vorbeşte adesea în predici, prea puţin se insistă asupra celuilalt fiu, cel cuminte, ascultător, care se afla la muncă, pe cîmp, cînd a venit acasă fratele său cel cheltuitor de avere. Cu acesta prea puţini ne identificăm şi, îndeobşte, nu găsim a fi necesar să insistăm asupra reacţiei acestui personaj din finalul parabolei. Întrucît refuza să intre în casa plină de "cîntece şi jocuri", tatăl, deşi putea să-i trimită cuvînt prin intermediul unei slugi, iese el însuşi afară şi îl roagă să vină înăuntru. "Însă el, răspunzînd, a zis tatălui său: Iată, atîţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar cînd a venit acest fiu al tău, care ţi-a mîncat averea cu desfrînatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat" (Luca 15, 29-30). Cu alte cuvinte, nu doar îi reproşează tatălui său faptul că a iertat atît de uşor pe fiul cel mai mic, cît mai ales îşi manifestă frustrarea de a nu fi avut şi el parte de un astfel de tratament de-a lungul anilor în care a slujit cu credinţă.

Refuzul de a lua masa cu fratele cel risipitor este o atitudine destul de frecventă şi la credincioşii zilelor noastre. Unii sînt supăraţi pe cei care, deşi pînă în 1989 au avut o atitudine indiferentă sau chiar ostilă la adresa Bisericii, mai ales de pe poziţii de conducere în PCR, au ajuns să fie aleşi, ulterior, prin consilii parohiale sau chiar în organisme bisericeşti la nivel de eparhie; lor li se reproşează trecutul, chiar şi dacă prezentul vădeşte sinceritatea pocăinţei lor. Alţii, mai ales în comunităţile mai mici, sînt scandalizaţi cînd văd că sînt chemaţi să se apropie de "viţelul cel îngrăşat", adică de sfîntul potir (după tîlcuirea patristică) cei care, ani la rîndul, au trăit în păcate grele. Nu puţini sînt şi cei care îi şicanează în permanenţă pe cei care vin pentru prima dată (sau n-au mai fost de foarte mult timp) în biserică, enervaţi fiind de tupeul acelora care "s-au trezit şi ei să intre într-o biserică". Şi poate tocmai multitudinea unor situaţii de genul acesta (devenite loc comun), refuzul de a accepta că e ceva greşit în atitudinea lor, să fie tocmai motivul pentru care ei evită a se recunoaşte în comportamentul fratelui fiului risipitor.

A ne uni sau a ne asocia?

Dar mai este şi un alt aspect extrem de actual care, mai ales în zilele noastre, se îngînă perfect cu revolta fratelui fiului risipitor. Pentru a fi mai limpede desluşirea lui să urmărim puţin o altă parabolă care este înrudită cu aceasta despre care facem vorbire. Este vorba despre o pildă a lucrătorilor viei pe care o întîlnim în Evanghelia după Matei (20, 1-16). Stăpînul unei vii a ieşit în piaţă şi a tocmit lucrători în mai multe rînduri: dis-de-dimineaţă, la ceasurile al treilea, al şaselea, al nouălea, ba chiar şi în ceasul al unsprezecelea. Iar cei de pe urmă, care au lucrat doar un ceas, au primit un dinar, tot atît cît au primit şi ceilalţi, inclusiv primii, care au lucrat toată ziua. Şi cîrtind cei care "au dus greutatea zilei şi arşiţa" că au primit aceeaşi plată precum ceilalţi, au primit următorul răspuns: "Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie. Au nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sînt bun?" Matei (20, 13-16). Iată că, deşi şi-au primit plata precum se învoiseră, cei mai harnici dintre lucrători sînt totuşi nemulţumiţi. Se socotesc nedreptăţiţi şi organizează, ad-hoc, o adevărată mişcare sindicală, denunţînd în faţa patronului ceea ce ei catalogau ca fiind un tratament discriminatoriu. Continuarea, în Ziarul de Iași