Una dintre vorbele înțelepte care circulă în această lume e aceea că nu există iluzie mai mare decât frica. Prinși în capcana propriei temeri, vedem prin prisma acesteia doar ceea ce ne asigură mentenanța în confort. Chiar dacă acest lucru ne întreține nefericirea. Într-o inimă închisă – fie din teama de a nu fi rănită, fie din teama de a fi iubită –, aparent, nu intră durerea. Dar nici bucuria! Decât un imaginar bolnav și care oricum ne nefericește, mai bine o realitate dură, dacă este cazul, dar care ne crește în ale frumosului, în cele din urmă.

Percepția este un subiect amplu dezbătut, semiotica l-a abordat îndeaproape. Am avut ocazia să aprofundez acest lucru zilele trecute, pe parcursul unui atelier. La categoria „iluzii”, așadar, aș adăuga și certitudinea. Spre exemplu, interlocutorul nostru și-a schimbat cămașa de două ori în timpul atelierului, având o altă culoare. Majoritatea nu a conștientizat acest lucru și, mai mult, era sigură că interlocutorul a purtat aceeași cămașă.

Când privim un om sau o situație, fie că ne place sau nu să recunoaștem, sunt multe aspecte care ne scapă din vedere. Pentru că privim prin propriile filtre, experiențe, conștientizări și, mai ales, interese. Suntem atenți la ceea ce vrem să vedem. În urma acestor experiențe, pe care, omenește, nu le parcurgem doar în cadrul atelierelor, ci în ringul vieții, am învățat că nu pot fi sigură de nimic. Și, din acest moment, îngrădirile nu își mai au locul. Fiecare este liber să acționeze conform realității sale.

Și poate că parte din dragoste este aceasta, să îl privești pe celălalt ca nefiind o sumă de coordonate menite să se încadreze în coordonatele tale. Ci așa cum e în acel moment. Mai ales că acel moment este într-o continuă schimbare.