Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobândească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu îi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune; fiecare păcat este gata să îl socotească virtute, faptă firească, şi se lauda chiar cu necuviinţa: "Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui" (Ps. 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mângâie; fapta pentru care ar trebui să plângă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să fugă cât îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sârguinţă.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viața și Omiliile, Editura Bunavestire, Galati, 2003, p.70)