Cu cât creștinul cultivă mai îndelung și mai intens în sufletul lui frica de Dumnezeu, cu atât mai mult această frică se va preschimba în iubire de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu făurește în sufletul creștinului un sentiment de mulțumire, fiindcă Îl leagă pe Dumnezeu de om. Creștinul nu Îl simte străin pe Dumnezeu, ci părinte al său, care-l iubește și-l ocrotește. Vede pronia și iubirea lui Dumnezeu, crede că îi va ierta păcatele pe care fără voie le-a săvârșit și că va deveni moștenitor al bunătăților veșnice.

Cu cât mai mult creștinul, cu ajutorul fricii de Dumnezeu, se depărtează de păcat și biruiește patimile, cu atât se luminează mintea lui și se întărește dorința de a împlini voia lui Dumnezeu. El vede rezultatele binefăcătoare ale fricii de Dumnezeu asupra sa și a celorlalți, vede că Dumnezeu răsplătește frica și respectul față de El cu binefacere, ocrotire și iubire dumnezeiască. Credința și iubirea lui Dumnezeu se întăresc și viața își pune stâlpi noi.

(G. P. Sotirios, Fricile lumii și frica de Dumnezeu, Editura Egumenița, 2011, pp. 80-81)