Oamenii par a fi frumoși numai pentru oameni. Omul pare frumos altui om. De altfel, nimeni din lume nu ia în seamă frumusețea omului. Natura nu ia în seamă pe omul frumos. Pentru ea toți oamenii sunt măști, sub care ea se străduiește să recunoască buna sau reaua voință, și buna sau reaua intenție. Însă natura ia cu tărie seama la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul și boul, ci și fiarele sălbatice iau seama la bunătatea omului, mai mult decât animalele domestice. Nu numai animalele, ci chiar și plantele iau seama, în felul lor, la bunătatea omului.

Precum întreaga natură ia în seamă bunătatea omului, tot așa ia seama și la răutatea omului. Multe exemple s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viața oamenilor sfinți și a oamenilor răi. Însă nu există niciun exemplu, în afară de basmele închipuite, care să spună că natura ia seama cât de puțin la frumusețea din afară a omului. La fel, nici lumea spiritelor nu ia seama la frumusețea omului, ci numai la bunătatea ori răutatea lui, adică la frumusețea ori urâțenia lui interioară.

Oamenii par a fi frumoși numai unul altuia. La frumusețea omului nicio altă lume nu ia seama. Oare pentru faptul că frumusețea omului este lipsită de obiect în drama morală și spirituală a lumii? Sau pentru că frumusețea omului nici nu este de fapt frumusețe, ci urâțenie în comparație cu frumusețea lui cea dintru început? Sau din pricina amândurora?

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, pp.179-180)