Nu știu dacă Vă este dor de ora de Limba Română din liceu. Mie da. Mereu. Profesorul meu este minunatul autor al unei cărți care, într-un fel, m-a așezat în bancă, elev cuminte: Florin Șindrilaru, Șeizecism, optzecism: portrete în diagonală (Ed. Agnos, Sibiu, 2021, 291 pg.). Pentru mine e reașezarea în normalitatea ascultării glasului său care ne-a apropiat de Camil Petrescu ori Vasile Voiculescu, de Ion Barbu ori Doru Munteanu. Din timpul liceului ne-a obișnuit să citim autori, nu cărți. Oameni, nu rânduri, contexte, nu texte. Chiar dacă în lista sa de lucrări nu apare, țin mereu în căușul gândului un volum: Poezia, izvor de frumusețe (cred), o antologie la care ne-a făcut părtași pe toți elevii săi. Citind și comentând pentru noi tot ce se putea citi în poezia românească până la 1989. Desigur că aveam să ne încântăm de Antologia poeziei românești culte, de la Dosoftei până în 1993 (Ed. Teora, 1993) ori Mari teme literare. Dicționar-antologie de texte pentru clasa a IX-a (3 vol., coordonat împreună cu Gheorghe Crăciun, Paralela 45, 2000). Erau aerul respirat de noi timp de 4 ani în orele de Română. Distins și ferm, niciodată altfel decât cordial – inclusiv când erai total în afara temei cerute în răspuns – reușea să reactiveze în tine un soi de libertate a lecturii, a gândirii. M-a surprins mai apoi cu cele 77 de lecturi ale copilăriei (coordonată de el, 2004) și râdeam cu proprii mei copii spunându-le că parcă erau totuși mai multe pe când copilăream în clasa ce i se așeza decentă în ascultare la ore.  Apoi i-am redescoperit eseurile. Mai întâi o altă antologie frumoasă, care m-a bucurat tare: Poet, poezie, destin- florilegiu de lirică românească (Arania, Brașov, 2012). Părea că sunt cărți care-i încarcă memoria critică. Și așa este. Au apărut apoi Chiriașul secundei. Cronici, eseuri, comentarii (2. Vol, Ed. Libris Editorial, Brașov, 2016), Doru Munteanu- un romancier în crucea mileniului. O morfologie a prozei (Ed.Libris Editorial, Brașov, 2016), La frontierele adevărului. Alegorie și simbol în proza lui Ion Coja (Libris Editorial, Brașov, 2019) și „dubla”: Chiriașii secundei. Batalionul disciplinat (Libris Editorial, Brașov, 2019) și Chiriașii secundei. Poeți brașoveni, 1 (Ed. Agnos, Sibiu, 2020). Desigur că o carte despre Doru Munteanu mă va activa mai atent decât una despre Ion Coja – ca brașovean, cel dintâi e primul scriitor care a intrat în viața mea, invitat de dirigintă să ne vorbească după volumul Duminica Mare – dar știu că modul acesta i-ar displace lui, Profesorului meu, și de aceea aș relua lectura, oricât ar fi de greu. Pentru că dincolo de critică literară ori oferirea de antologii, Omul acesta ne-a dăruit o incredibilă construcție a gândirii literare de care abia acum, mai crescuți un pic, ne-am dumirit toți.

Ultimul volum, despre care începusem să scriu și am „deviat”, oferă câteva restaurări de interpretare a artei poetice din perspectiva a patru creatori. Dar, mai întâi, trebuie să Vă scriu că primul capitol al lucrării: Despre granițe și dezgrănițări (pp. 9- 26) poate fi dăruit oricărui tânăr care vrea să se pună în acord cu poezia românească a generației ’60 în România. Citind în cheia propusă de Florin Șindrilaru cvartalul de construcție poetică supraviețuitoare focului non-demiurgic a proletcultismului am redescoperit de ce îmi iubesc Profesorul. Fraza criticului e dublată de emoția redescoperirii poeților, gândirii lor într-un context extrem de dificil. Poate și amintindu-mi de ironiile scăpate la adresa poeziei anilor socialismului negaționist ori de emoția recitirii lui Mihail Săulescu ori Vasile Voiculescu (cele mai tainic-educaționale cursuri de vorbire românească pe care le-am gustat vreodată) ori de efigia Profesorului vorbind despre Camil Petrescu ori Marin Preda – căruia „ne-a dăruit” așa cum pui un  hram la un locaș – partea aceasta din volum m-a ținut cuminte, cu fișă de lectură și creion, ciulind urechea interioară la analiza propusă. Apoi propunerile sale vin val după val: Nicolae Prelipceanu- Noblețea și demnitatea discursului poetic (pp. 27- 108); Ștefan Iovan- Memoria seminței. Modelul propriu de tăcere (pp. 111- 147); Magda Cârneci- Prelogomene la o carte deschisă (pp. 151- 205) și  Alexandru Mușina- Calea regală a poeziei (pp. 209-291).

Un soi de blitz-history al poeticii românești din intervalul atent definit, construit asemeni unui tratat de literatură cu tot ceea ce ține de informarea istorică și formarea asupra înțelegerii unei poezii cu totul aparte: poezia care ne-a dăruit, generații după generații, libertatea de a gândi. Se simte că autorul e îndrăgostit de des-limitările acestei poezii. Suntem dinaintea unei propuneri care depășește strictul-educațional. Și poate deveni propunere de reașezare în lectura poeziei mari românești. Citind atent cele scrise de Profesorul meu am înțeles, a câta oară, că a scrie critică literară nu este doar prinderea în ierbar a ierbii fiarelor, ci și menținerea în viață a parfumului său. Cu gust sărat, de ocean fremătând în rază de Lună.

Sursa: tribuna.ro