Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.

Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.

Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?

Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.

Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.

Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.

Pe tine te iubesc cerul şi pământul.

Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.

Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.

Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.

Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.

Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 32-33)