Ca o prorocie prea curând, prea precis împlinită, fără a ne lăsa loc de obișnuitele bâlbe și tărăgănări, vine câte un moment în viață în care suntem nevoiți să ne înclinăm capetele înaintea inevitabilului. Nu ca un dat imposibil de ocolit, ci ca o concluzie, un deznodământ logic al existenței noastre de până atunci. Ceea ce conferă acelui moment o aură aproape mistică, poate corectă, prin prisma ulterioarei deveniri, ca moment de cumpănă echivalent unei revelații, poate nemeritate și izvor de neliniște. Deoarece abia după trecerea furtunii apar, cu adevărat, marile probleme, dacă nu izbutim – și nu ne-am dovedit vrednici până acum – să învățăm din greșeli, întorcându-ne către Dumnezeu: Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

Se vorbește prea mult despre viitor și prea puțin despre ceea ce trebuie făcut pentru ca, măcar într-un cotlon al acestuia să mai existăm, noi și urmașii noștri. Noi, cei care ne dovedim adesea doar salahori dedicați clipei următoare, nu artizani pricepuți ai devenirii. Ei, cei pe care îi condamnăm să trăiască într-un prezent improbabil, ghemuit în umbra trecutului.

Viitorul, ca rod al acțiunilor noastre, ne aparține – dar, în aceeași măsură, le aparține și generațiilor ce vin din urmă. Acestea vor fi, însă, nevoite să suporte consecințele erorilor noastre și să își dedice mult, prea mult timp din viață corijării greșelilor comise de înaintași ori măcar limitării proporțiilor dezastrului. Și nu sunt cuvinte prea mari. Să privim pentru o clipă înapoi și să înțelegem cât de departe s-a ajuns pe această cărare lăturalnică, întunecată, pe care am pornit. Avem un exemplu vizibil, tratat adesea superficial, deși cu o elocință demnă de marile adevăruri, nu de uriașele mistificări: poluarea și neglijența au dus la schimbări ireversibile ale climei. Încercăm să acoperim, prea puțin dibaci, priveliștea cumplită a efectelor acțiunilor noastre, revărsate într-un prezent înnegurat. Viitorul, însă, dincolo de orice ficțiune, se poate dovedi de-a dreptul dezastruos, dacă nu învățăm să ne gândim, sincer și lucid, la ceea ce va urma nu peste câteva minute, ci peste ani și ani.

Iar aceasta nu este singura furtună pe care am provocat-o. În mod cert, le vom lăsa ca moștenire înfiorătoare copiilor noștri sărăcie, foamete și boli. Cinism, ignoranță și imoralitate. Egoism, răutate și ură. Semințe de distrugere, certuri și război aruncate peste tot – pe plan global, dar și în propria curte. Încrâncenare în erori persistente, chiar dacă acestea grăbesc un final, de altfel, previzibil. Relaxare nejustificată în fața păcatului privit ca manifestare a drepturilor omului, nu ca exemplu veninos oferit generațiilor următoare spre a fi imitat și, eventual, amplificat prin propriile acțiuni nefaste. Îndepărtare grăbită, încruntată, manifestă, răspicată de divin.

Ca o prorocie prea curând, prea precis împlinită, fără a ne lăsa loc de obișnuitele bâlbe și tărăgănări, ziua de astăzi a sosit cu semnele vizibile ale furtunii care se va abate asupra noastră. Poate nu acum, poate nu când și cum am crede. Însă, fără nicio îndoială, norii negri pe care îi plăsmuim în atâția ani de efort aproape sinucigaș vor revărsa peste prezent urgia: consecința nefireștii nepăsări din trecut față de conturul real al viitorului. Și doar de noi depinde evitarea, măcar, a neliniștii de după furtună, printr-o schimbare care să înceapă chiar din acest moment. Căci am dedicat mult prea multă vreme amânării dezastrului provocat de noi înșine și acumulării nefastei moșteniri mai sus amintite, iar lipsa de voință se transformă, acut, grăbit, irevocabil, în neputință.

Primul pas al revenirii către firesc este regăsirea lui Dumnezeu. Și este nedrept că astăzi, din cauza educației precare și a unor vanități străine de noi, mulți au ajuns să scormonească, pe marginea furtunii, prin cenușa veacurilor, pentru a regăsi (pe cât mai este posibil) credința moșilor și strămoșilor noștri, care și-au clădit devenirea în jurul Bisericii, nu în preajma unei modernități despletite și rapid perisabile. Din păcate, însă, ceea ce găsesc unii nu este credința intactă, corectă și mântuitoare, ci doar o amăgire a veacului în care trăim, întrucât contemporaneitatea ne pune la dispoziție, prea adesea, lentile deformate, spre a vedea adevărul „așa cum trebuie”, nu așa cum este. Iar drumul către îndumnezeire nu poate, nu trebuie să fie supus regulilor unui cotidian mereu în bătaia vântului schimbărilor.

Este momentul să spunem lucrurilor pe nume: noi, cei care suntem, am greșit enorm și avem datoria, față de cei care abia au sosit și de cei care vor fi, de a recunoaște adevărul, de a ne dedica strădaniei firești a îndreptării, a croirii unui viitor mult mai senin, măcar pentru ei. Suntem datori să îi protejăm de furtună și să îi călăuzim, pentru aceasta, dincolo de orice nălucire modernă, trecătoare, către Cel Care „a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină” (Matei 8, 26).

De aceea, cred că a sosit clipa să alungăm din viața noastră manifestările mândriei și ale ignoranței cinice, străine de noi, care ne-au adus aici, și să ne întoarcem la Părintele ceresc. Renunțând la implicarea pătimașă în acest proiect haotic de construire a unui nou turn Babel, pe ruinele viitorului, așezat în calea furtunii și menit, într-un final, distrugerii noastre. Pășind smerit în biserică, singurul loc în care Îl putem regăsi pe Dumnezeu, redescoperindu-ne pe noi înșine cu înțelepciunea (fie ea și cea „de pe urmă”) specifică neamului nostru românesc. Înțelegând care trebuie să ne fie rostul, înainte de a izbucni furtuna dinaintea neliniștii...