Text și context

Domnul vindecărilor și Exorcistul prin excelență e și Stăpânul stihiilor. Le poruncește și ele Îl ascultă fără crâcnire. Ne-o dovedește cu prisosință pericopa evanghelică a duminicii de astăzi. În debutul ei, Hristos e prezentat în ipostaza singuraticului. Domnul ce hrănește mulțimile deopotrivă cu cuvântul cel ziditor și pâine Își permite, odată ce acest episod e declarat încheiat, răgazul intimității cu Tatăl. Urcă pe un loc înalt, căci pe Dumnezeu îl întâlnești la înălțime și orice întrevedere cu Dânsul nu e altceva decât un urcuș. Rămâne acolo până la lăsarea serii. În tot acest timp, ucenicii sunt trimiși pe mare. „Siliți”, zice naratorul, fapt ce dorește probabil să sublinieze că acest fapt s-a produs într-o oarecare manieră împotriva vrerii lor.

Corabia și furtuna

De-ndată ce își încheie convorbirea cu Părintele, căruia nu ne este îngăduit a ști ce Taine I-a împărtășit, pleacă să-și întâlnească ucenicii. Umblă pe mare, în plină furtună. Ne putem imagina ce-au simțit cei doisprezece atunci când L-au văzut. Spaima pricinuită de neliniștea stihiilor le-a fost de bună semă însutit amplificată. Și contextul sosirii e unul insolit. Naratorul ține să-l precizeze: „iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”, zice el.

Precum era de așteptat, cei adunați în corabie încep să țipe. Li se pare că văd o nălucire și nu sunt siguri în legătură cu planurile pe care le are aceasta cu ei. Îndeobște, până astăzi, în tradiția populară, „morgane-le” prevestesc pieirea. Induc în eroare și sunt produsul unor halucinații ce nu reprezintă altceva, decât mărturia clară că cel ce se învrednicește de astfel de arătări nu mai are mult de trăit. Ca atare, spaima lor, manifestată în chip gălăgios, nu face altceva decât să mărturisească faptul că sunt conștienți de iminența sfârșitului.

În acest context, Domnul însuși li se adresează. Dorește a le spulbera orice îndoială: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

Petru

Singurul care reacționează la această chemare e Petru. Și-n sufletul lui se-nvălmășesc stări care mai de care. Doar că e guralivul cetei. Și-n plus, e și mai în vârstă decât mulți dintre ei. Ca atare, interpelează ciudata arătare: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”, zice el. Răspunsul e scurt și poruncitor: „vino”. Apostolul se conformează. Face câțiva pași cu ochii țintă la Cel ce l-a poftit. Apoi, vântul se intensifică. Același lucru se-ntâmplă și cu frica sa. Începe să fie amestecată cu îndoiala. Urmarea e una imediată. Începe să se scufunde. Cu ultimele sforțări, îngaimă, disperat, cuvintele: „Doamne, scapă-mă!” Sunt vorbe ce-ar trebui parcă, să se audă destul de des și din partea noastră. Prompt, Învățătorul îl apucă de mână. Îl mustră nițel, arătând că îndoiala e cea care i-a pricinuit neplăceri. Apoi, cei doi urcă împreună în corabie și vântul se potolește. Episodul se încheie cu constatarea celor din corabie: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

În loc de concluzii

S-a vorbit destul de mult în teologia mai veche și mai nouă despre acest episod și despre însemnătatea lui. Nici modul în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în ipostaza lui Petru, ori a Apostolilor n-a fost ocolit. Nici similitudinile izbitoare existente între marea învolburată și lumea în care suntem chemați a ne duce existența nu ne sunt, de bună seamă străine. Toate sunt reale și utile. Privind înspre Petru și ceea ce se întâmplă pe mare, poate că nu ar strica să strigăm și noi mai des, din străfundul inimii: „Doamne, scapă-mă!” și să mărturisim, aidoma Apostolilor care abia-și reveneau din spaima trăită, că El este Fiu lui Dumnezeu. Nimeni altul, doar Hristos. Apoi, toate neliniștile lumii vor dispărea ca din senin. Îndrăzniți!